Pe 7 iulie 1881, I. L. Caragiale îi scria, din București, lui Dimitrie Scurei:
„Frate Scureiu,
Scrie-mi imediat: poți să mă înlesnești cu 60 franci pe termen de vre-o patruzeci de zile? Iată pentru ce ţi-i cer: Sunt fără slujbă de două săptămâni şi mai bine, n’am pară chioară, şi nu sper a intra în lucru decât peste vre-o lună. Aşi voi să am câteva parale să le las acasă mamii şi eu să viu să răsuflu vre-o săptămână la tine, că n’am ieşit din acest oraş de putregaiu moral şi material de doi ani. Dacă tu, care nici tu nu eşti bogat, dar tot ai putea acolo sta mai bine ca noi aici, poţi să mă înlesneşti ar fi bine, mai remânând pe urmă să mă şi găzdueşti la Câmpina.
Despre ieşirea mea de la «Timpul», care a fost silită, ţi-oi povesti eu când ne-om vedea. Răspunde-mi pe dată la întrebarea finanţiară pe care ţi-am făcut-o mai sus, la adresa:
Doamna E. Caragiale, str. Armenească 33:
Pun adresa mamii, căci poate când soseşte scrisoarea eu să lipsesc deacasă.
Al tău, Caragiale”
Scrisoarea a fost publicată de C. Săteanu în „Carnaval Literar. Anecdote politice și culturale” (Iași, Tipografia „Albina”, 1923, p. 104-105) cu precizarea:
„Între hârtiile unui învățător din Câmpina, Dimitrie Scurei, s’a găsit următoarea scrisoare a lui I. L. Caragiale.
Ea este datată la 7 lulie 1881 şi a fost publicată în ziarul «Presa» din Câmpulung”.
Cu cine își asocia Caragiale numele când scria „noi” și cine era învățătorul din Câmpina, Dimitrie Scurei? Caragiale părăsea, pe atunci, „Timpul”, despărțindu-se de Eminescu și Slavici. Iar asocierea trebuia să o fi făcut cu cineva, care era măcar cunoscut și de Dimitrie Scurei. Intersectarea unor trasee biografice este uneori vizibilă în epocă, alteori rămâne însă ascunsă până la descoperirea unor noi documente care ni le relevă. Despre D. Scurei s-a afirmat, dintotdeauna, că a fost prieten cu Eminescu, dimensiunile acestei prietenii fiind însă abia creionate. Drumurile lor s-ar fi intersectat de mai multe ori, la fel cum s-au și despărțit.
Una dintre întâlnirile (poate printre ultimele), despre care își amintește G. Șcraba s-ar fi întâmplat în 1887: „…la Şcoala normală de institutori din Bucureşti, am avut prilejul să fiu chemat înaintea lui Eminescu, ca admirator al lui, de cătră directorul şcolii, Dimitrie Scurei, bun prieten al lui de pe băncile şcolii din Cernăuţi, şi la care lua masa uneori prieteneşte” (apud: D. Furtună, Multe și mărunte…, în „Buletinul Eminescu”, 1935, p. 47).
Elev la Cernăuți. Originar din cartierul Caliceanca, din Cernăuţi, fiu al lui Vasile Scurei – care a avut 4 copii (o fiică și trei fii: Dumitru, Ioan, Ștefan și Dumitru) – , Dumitru este trimis la studii de tatăl său (D. Furtuna, Multe și mărunte, în: „Buletinul Mihai Eminescu”, nr.13, 1935, p. 47). Cercetând cataloagele liceului din Cernăuți, Aurel Vasiliu îi identifică numele ortografiat Schkurei Demeter: „în anul școlar 1860/61, în cl. I, secția B, pe când Eminescu era în A”. În ancheta la care răspundeau toți elevii liceului reieșea că avea 14 ani, din Caliceanca, tatăl său, Vasile, era zidar și locuia în suburbia Cernăuților, pe strada Prutgasse, nr. 97. Era de religie greco-ortodoxă, neunit. Vroia să se facă militar (opțiune pe care o va menține și în anul școlar 1862-1863). Iar la rubrica naționalitate era notat „român”.
În semestrul I, era al 12-lea din 78 de elevi, iar în semestrul al II-lea – al 48-lea din 65, având o corigență la Religie, la preotul Veniamin Iliuț, care îl trece în septembrie cu „völling befriedigend”.
În anul şcolar 1861/62, era în clasa a II-a „B”: în semestrul I – al 5-lea din 70, în cel de-al II-lea – al 15-lea din 65, la română, profesorul Sbiera îl nota cu „sehr befriedigend”.
În clasa a III-a „B” era în anul școlar1862/63, iar în 1864/65, fiind în clasa a V-a „B” rămâne repetent. Se înscrie în aceeași clasă în anul următor, dar se retrage în octombrie 1865 (după: A. Vasiliu, Bucovina în viața și opera lui Mihai Eminescu, în: „Eminescu și Bucovina”, Cernăuți, Editura „Mitropolitul Silvestru, 1943, p. 218-222). Ca ipoteză a dispariției lui D. Scurei din Cernăuți și abandonarea școlii a fost și plecarea mai multor elevi, nu doar a lui Eminescu, cu trupa Tardini (A. Vasiliu, p. 222; 440). Doar că temporal, acestea nu se suprapun. Pare că, de fapt, o intervenție în cadrul unei adunări studențești l-a făcut pe Dimitrie Scurei să părăsească Bucovina: „…la o adunare studențească, Scurei și-a îngăduit să spună că pământul bucovinean se va contopi odată cu acela al Moldovei”, se precizează într-un necrolog, publicat în „Dreptatea” din 7 decembrie 1929 (p. 1). Alte detalii apar în același ziar la o distanță de 7 ani: „Bucovinean de origine, Scurei era un mare patriot și tânăr încă, a îndrăsnit să ridice glasul în public, împotriva stăpânirii nedrepte austriece (…).
Stăpânirea a aflat de cuvântarea lui Scurei și guvernatorul austriac al Bucovinei a dat ordin să i se facă proces și să fie arestat.
Un prieten din administrația Bucovinei a înștiințat la timp pe Scurei și chiar în noaptea aceia, viitorul dascăl al școalei normale din Câmpulung a trecut frontiera, în Moldova, lăsând casa părintească, familia, rudele sub stăpânirea austriacă” („Reuniunea de la Câmpulung și dascălul Scurei, în: „Dreptatea”, nr. 2595, 23 iunie 1936, p. 1).
Anul în care Dimitrie Scurei a trecut în principate pare a fi 1866, după cum afirmă D. Furtună. Cert este că Dimitrie Furtună, la fel ca Samson Bodnărescu – cu o situație similară după maialul de la 1862 – s-a ținut departe de politică.
(Va urma)
– Ala Sainenco,
Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu”
