Variantele și publicarea. În numărul 9 pe anul 1876 al „Convorbirilor Literare”, vede pentru prima oară lumina tiparului poemul lui Eminescu „Strigoii”.
„Foarte frumoasă şi admirată de toţi este poesia lui Eminescu «Strigoii». Îl rog însă să facă neapărat o schimbare: La pag. 341, col. 2-a, a doua strofă de acolo, vine versul «Şi stânci în temelie clătindu-se vedem». Acest «vedem» este cu neputinţă şi strică tot. Deci în acea groasnică peşteră sau «dom» nu este numai Magul şi Arald, ci mai «vedem» şi noi cetitorii cu țigara aprinsă, apoi unde mai rămâne groaza fantastică? – Fără această eroare însă, poesia este puternică în efectul ei şi are, ca toate lucrările lui Eminescu, nu ştiu ce suflare măreaţă”, îi scria T.Maiorescu, din București, pe 6/18 decembrie 1876, lui Nicu Gane. Maiorescu citea poemul, probabil, în revista deja tipărită, căci „Convorbirile” apăruseră pe 1 decembrie, iar scrisoarea era datată 6/18 decembrie. În aceeași scrisoare, Maiorescu îi propunea lui N. Gane, unele schimbări pentru nuvela sa „Cânele bălan” și pentru „Moş Nichifor Coţcariul” al lui Creangă. Dintre cei trei autori, doar Eminescu nu acceptase modificarea. Acest context al publicării este reconstituit de Perpessicius în comentariul la „Strigoii” din Eminescu. Opere. Vol. I (București, Fundația pentru Literatură și Artă „Regele Carol II”, 1939, p. 430), cu trimitere la Torouțiu (Studii și Documente, Vol. III). Torouțiu însuși descrie periplul exigențelor cu doi ani mai târziu, într-un text publicat în „Convorbiri Literare”, cu referire la „Edițiile critice Eminescu” (nr. 11-12 din 1941, p. 13-14).
Eminescu nu a modificat textul, iar Maiorescu a publicat „Strigoii” în aceeași formă, neschimbată, în „Poezii de Mihail Eminescu”. În forma publicată în „Convorbiri” însă „poemul nici nu era încheiat”, constata Perpessicius (Eminescu. Opere. Vol. I, p. 431).
Despre întâiul concept, scrie C. Botez: „Ele (foile din manuscris) par a fi primul concept şi au fost scrise, probabil pe la sfârşitul anului 1873, sau cel mult la începutul lui 1874, judecând după ortografie şi îndepărtarea de forma definitivă, dat fiind chipul cum lucra Eminescu. Faptul că la foaia 33 a acestui caet, 2262, se găseşte ciorna unui răspuns al poetului la o adresă a residentului tribunalului din Iaşi, datat «Iaşi în 16 Aug. 1876” (apud: Perpessicius, p. 431).
Paginile celui de-al doilea concept ne duc „cu aproximaţie în octomvrie 1876”, scrie Perpessicius și concluzionează: „Conceptele ce se cunosc însă, oricât de îndepărtate de textul definitiv (şi îndepărtare, precum se poate vedea, totuşi relativă) sunt ale anului 1876 şi anume ale celor 3-4 luni dinainte de tipărire. Trecerea dela aceste concepte la forma definitivă se putea face într’o perioadă de supremă încordare şi activă creaţie”. Variantele din manuscrise se prezintă, după Perpessicius, astfel:
„Strigoii I, în 2262,164,164 v., 177,177 v., 166,166 v., 176 şi 176 v.
Strigoii II, în 2262,176 v., 165,165 v., 178 v., 165,178 v., 176 v., 171,171 v., 176-176 v., 170.
Afară de aceste două versiuni întinse se mai întâlnesc în 2262,118 două strofe şi în 2254,UO două strofe şi crâmpee, schiţate pe o pagină tipică de atelier, dintr’o versiune ultimă, foarte aproape de textul definitiv” (Eminescu, Opere, Vol.I, p. 432)
Receptarea în epocă. Aprecierea pe care o făcea Maiorescu – „poesia este puternică în efectul ei şi are, ca toate lucrările lui Eminescu, nu ştiu ce suflare măreaţă” – Perpessicius o consideră „oricât de avară şi poate tocmai de aceea, o preţuire din cele mai categorice” (Idem, p. 431).
Bine primitîn general, în epocă, textul – după cum era de așteptat – nu-l încânta însă pe Macedonski, care scria, la 1880: „Or cine a citit vechile poezii ale d-lui Eminescu, ca Strigoii, Epigonii ș-al, a observat, fără îndoială, repetate aceleași idei bolnave prin aceleași cuvinte pocite” („Literatorul”, Bucureşti, 24 februarie 1880, p. 84).
„Epigonii, Călin, (în care se vede naturalismul cel mai culminant), Strigoii scriere fantastică care e un adevărat cap de operă, satira I, III și a IV-a sunt pline însă de minunatele sale tablouri și sunt scrieri care vor trece atât la posteritatea care va succeda posterității acești, cât și ca un exemplu de ʼnălțimea și puterea geniului artistic Românesc înaintea străinătății”, va scrie, în 1889, în „România Literară”, Corneliu Botez (nr. 7-8, iulie și august 1889, p. 178).
Poemul, deocamdată sporadic, atrăgea atenția sub diferite unghiuri de vedere. „Adevărul” din 13 octombrie 1890 scria: „Eminescu însă dă importanţă naturei şi literaturei populare. Poemele: Strigoii, Călin, Luceafărul, Doina, Crăeasa din poveşti, Făt frumos dintâi, sunt poeme cu titluri şi idei smuse din literatura poporului” (p. 2). În „Convorbiri literare”, N. Petrașcu aprecia: „În «Călin», în «Strigoii», pretutindeni e acest amor infinit cu o credinţă neclintită. Dar idealul e ideal, rece ca o statuă, diafan ca o părere şi pluteşte deapururi dincolo de lumea realităţii” ( „Convorbiri Literare”, 2 ianuarie 1891, p. 992). I. Gherea scria: „de pildă în «Strigoii» vedem: vechia biserică, făcliile de ceară, bătrânul mag, care ridică genele cu cârja, scularea morţilor din groapă, alergarea aceloraşi morţi călări, cu toate drăcoveniile, care făceau să ni se zburlească părul în cap, să ne ghiemuim tremurând lângă mama bătrână, care ne spunea aceste grozăvii. Dar acuma am crescut şi credinţa în drăcii a perit odată cu întipărirea poetică de odinioară. Acuma am eşit din copilărie şi pricepem, că înfricoşatul şi dramaticul este în vieaţa de toate zilele ascuns câteodată sub forme aşa de simple şi de ne bătătoare la ochi şi totuşi acest dramatism ne mişcă, ne pătrunde mai adânc inima decât toată grozăvenia fantastică, decât nenorocirea lui «Arald». Nu e vorbă, se găsesc foarte frumoase versuri în «Strigoii», lucru foarte firesc, pentru că’s scrise de Eminescu, dar’ toată creaţiunea miroase a mormânt, nu e vieaţă şi de aceea nici nu poate să lucreze asupră-ne aşa de mult” (Poetisarea trecutului şi fantasticitatea, în: „Tribuna”, martie 27 martie 1891, p. 1).
În 1895, poemul „Strigoii” de Eminescu, împreună cu alte patru texte (Grui –Sânger și Dan căpitan de plai de Vasile Alecsandri, Floarea soarelui de Ștefan Cacovean și Meșterul Manole după colecțiunea de G. Dem. Teodorescu), este inclus în „Cartea de citire pentru clasa IV gimnazială, reală și pentru școlile superioare de fete”, de Virgil Onițiu, directorul gimnaziului român din Brașov (Editura librăriei Nicolae I. Ciurcu, Brașov, 1895).
Pe 21 decembrie 1897, în ședința clubului „Tinerimea română” din Cernăuți, vicepreședintele clubului V. Braniște a citi și a comentat poemul „Strigoii”. Și pentru că în ședință s-a pus problema provenienței poemului, în următoarea ședință, pe 21 decembrie, Elena Voronca prezenta o „dare de seamă asupra urzelei mitologice a numitului poem”. „Închipuirea poetului fiind liberă de a adăoga şi creaţia, iar în cele ce privesce sugestiunile ce a primit, din parte-mi neavând timpul necesar a-l urmă în literaturi, me îndoesc a fi nimerit total isvoarele”. Studiul Elenei Vorona este publicat în revista „Familia” la începutul anului 1898 (nr. 4 din 25 ianuarie; nr. 5 din 1 februarie, nr. 8 din 22 februarie).
În 1909, revista „Transilvania”, numărul din iulie-septembrie, publica textul „«Strigoii», comentat de A. Bogdan”. La 20 de ani de la apariție acestuia, Perpessicius îl aprecia drept cel mai amplu și mai complet studiu: „Dintre cele ce s’au scris pe tema Strigoilor lui Eminescu şi se vor întâlni la Bibliografie, un loc aparte se cuvine eruditului comentar, cel mai amplu și cel mai complet până acum al dr-lui Alexandru Bogdan: Strigoii, comentar, Transilvania, XL, 3, Iulie-Septemvrie 1909, pag. 129-146 şi 5, Oct.-Dec. 1909, pag. 381-406” (Idem, 448). Reluăm aici partea finală din acel „comentar”:
„Eminescu ca şi Goethe şi ca atâţia alţi poeţi a adunat din multe locuri, a purtat tot ce-a câştigat prin lectură şi fantazie în sufletul său, care se trudea şi se sbăteă să dea o formă şi schimbă, adăugă, îmbulzea şi rărea, până când eşi frumos îmbinată şi hotărîtă opera nouă originală a poetului. Aşa s’au pârguit şi s’au copit şi «Strigoii».
Căci cu toată fantazia bogată a lui, Eminescu este dintre acei poeţi, cărora tot Goethe le-ar fi zis: Fiţi bucuroşi, dacă nu trebue să căutaţi în cărările rătăcite şi întunecate ale fantaziei voastre subiecte nouă, ci luaţi ce vedeţi şi auziţi, ori cetiţi scrierile altora, împrumutaţi de la ei şi prelucraţi. Aceasta a făcut-o doară şi el, Goethe, cel mai mare poet, începând cu Götz von Berlichingen şi sfârşind cu Faust, cu Faust al său, pe care l-a găsit în povestirile poporului său, cum a găsit Eminescu pe «Strigoii» în credinţele poporului nostru” (Transilvania, nr. 5, 1909, p. 406).
De la poezie la muzică. Un festival artistic, care se desfășura în seara zilei de 31 ianuarie 1915 la Iași, pentru ridicarea unui monument al lui Eminescu, pare să-l fi determinat pe George Enescu la transpunerea poemului „Strigoii” în muzică.
(Va urma)
– Ala Sainenco,
Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu”
