„– Din păcate, cam știm cum se fac enciclopediile, moş Pantazi. Poate ai, cunoscut pe Scipione Bădescu, despre care s’a scris şi-o epigramă:
Un Scipione aveau Romanii,
Un Scipione brav general.
Un Scipione au Botoșanii
Și stă călare pe-un antal.
– Am auzit de dânsul.
– Nu știu prin ce împrejurare a ajuns de s-a trecut omul în La Grande Encyclopédie ca «mare scriitor român» unde și-a turnat o biografie strașnică, mai ceva decât a lui Eminescu”. Dialogul se consuma între Constantin Iordăchescu și Moș Pantazi, fiind publicat în „Revista Moldovei”, Anul IV, nr. 3-4-5-, iulie-august-septembrie 1924 (C. Iordăchescu, Moș Pantazi, p. 20-21), care apărea la Botoșani.
Autorul epigramei era Gheorghe din Moldova (Gheorghe Kernbach), botoșănean și el. Se referea oare Constantin Iordăchescu la „La Grande Encyclopédie” sau la „Enciclopedia Română” a lui C. Diaconovich rămâne de verificat. Cert este că și scurtul articol din volumul I al acestei din urmă enciclopedii produsese reacții adverse:
„Bădescu, Scipione Ioan, jurnalist și poet, n. 2 Maiu 1847 în Rescolț, Trans.; și-a făcut studiile în Budapesta, Bucuresci și Viena. A scris mai multe poezii lirice originale, publicate în diverse ḑiare și în volum sep. (Poezii originale, Pesta). La 1881 a publicat „Coroana României”, poesii naționale. Ca jurnalist a lucrat la mai multe foi din Rom. și Trans.” (Vol. I, p. 352).
Primul său biograf – Márki (pe care îl citează Gh. Bogdan-Duică, cu remarca: „Toate datele lui Márki sunt de verificat”) – scria despre „Bădescu – a cărui pseudonim unguresc era Bágyai” – că „s-a născut în a. 1842 (2 Mai) în Cojocna; a fost orfan; a dat bacalaureatul în Beiuș (Iulie 1867), a plecat la Pesta (Octomvrie 1867), unde a colaborat la Concordia și la Familia; și-a publicat volumul. În 1868 se afla la București, student în filosofie și scriitor la ziarul Românul” (Gh. Bogdan-Duică, Scipione I. Bădescu și geneza „Geniului pustiu”, în: Buletinul „Mihai Eminescu”, 1931, An. 2, Nr. 7, p. 102-103).
Ca licean – deduce Gh. Bogdan-Duică – era „îndrăzneț”, „lua parte la manifestări politice”: îl salută cu versuri pe deputatul Alexandru Roman (în 1866). Despre acest „salut” își amintește Francisc Hossu Longhin, care îl cunoscuse pe Scipione Bădescu la Beiuș, elev al gimnaziului, probabil prin clasa a VII-a, a VIII-a:
„…Ion Ioniță Bădescu, refugiat în România unde a ajuns inspector școlar; poetul studenților, el a salutat pe Ales. Roman, ca ales deputat la Ceica, cu un salut în versuri cari începeau cu următoarea strofă: «Ce murmur să aude, ce lucru celebrante…! Căruntul Bihor» ș.a.m. departe. Dar poetul nostru șișcăria, deci declamarea suna: «Ce muimui se aude ce luclui celebliate, Căiuntului Bihoi»! Să înțelege că noi, ștrengarii, multă vreme l-îngănam, cînd apoi ne luam la luptă cu el și mai căpăta și câțiva pumni zdraveni” (Francisc Hossu Longhin, „Amintiri din viața mea”, Cluj Napoca, Editura Dacia, 1975, p. 77-78).
Contextul în care se manifesta Scipione Bădescu era al mișcării culturale „a studențimii din Beiuș, care din Ianuarie 1866 își întemeiase o societate activă de lectură”. Despre „Societatea de leptură” va scrie Scipione Bădescu (semnând Ioniția Bădescu) pe 5 aprilie 1867 din Beiuș, anunțând activitățile preconizate de Societate:
„Societatea de leptură a jun. stud. din Beiuș face propășiri de speranță mândră, pe terenul activității sale (…); în scurt timp va se și dovedi viața sa activă, căci: în duminica a doua după Paște va să surprindă publicul asistent cu o seară de concert însoțită de declamațiuni; a treia zi de Rusalii ăși va expune fructele progresului în una ședință publică spre privirea și ascultarea publicului; iar în finea anului (…) speranța ei e fermă că și va putea elupta plăcerea și îndestularea totală a națiunii întregi, prin edarea unui almanah beletristic, în cât se va putea mai bogat și corect” („Concordia”, 14/2 aprilie 1867, nr. 27, p. 108).
În 1867, anunța, printr-un text „de probă” – „Păcurarul”, publicat în „Concordia”, 26 ianuarie/7 februarie 1867, nr. 8, p. 31 –, apariția almanahului „Fenice” al Societății junimii românești din Oradea. Fără să fi fost încă influențat de Eminescu, Scipione-Bădescu era deja – ca într-o istorie inversă – eminescian.
De altfel, la Beiuș, și nu la București (cum se susține) unde îl va reîntâlni, îl cunoscuse pe Eminescu, al cărui traseu înscrisese și acest orășel din Transilvania.
„La începutul lui Ianuarie 1868 – scrie Gh. Bogdan-Duică – Bădescu este în Pesta, de unde invită la abonarea Poesiilor sale” (p. 105). Iar în 1869 e la București, numele său, alături de al lui Eminescu și Miron Pompiliu, figurând printre membrii Societății „Orientul”. Era trecut la „conferințe” („Studiu de declamație asupra rapsodiei Nebunul, tradusă de Petöfi, din limba maghiară”) și la „critici” („Poezia d-lui V. Dimitrescu Elena”; „Poezia dlui Gr. Columbeanu Ceeace dooresc”; „Poezia d-lui Gr. Grandea întitulată Scepticismul și poezia d-lui C. Cârlova întitulată Primăvara”; „Broșura de poezii a d-lui Scurtescu”), textele sale fiind supuse, de asemenea, „criticii” („Dl. C. Cârlova: Poeziile d-lui I. Bădescuîntitulate Fost-am și eu! Și Atunci!”; „Dl Gr. Columbeanu: Poezia d-lui I. Bădescu întitulată Era o seară…”; „Dl Iliescu: Poemele d-lui Bădescu întitulate Suspin din Transilvania și Nori”). Când, în ședința din 29 iunie 1869, Societatea își constituia comisiile „cari să facă în lunile Iulie și August excursii în părțile Daciei și să culeagă tot ce vor putea din ceeace se atinge de literatura poporană: poesii, basme, etc.”, lui Scipione Bădescu, împreună cu Miron Pompiliu și N. Droc-Barcianu” li se repartizase Ardealul „și părțile lui” (Gh. Bogdan-Duică, Eminescu în Societatea „Orientul”, în: „Cosînzeana”, nr. 22, 30 noiembrie 1925, p. 307-308).
După cum se va vedea, Scipione Bădescu își îndeplinește misiunea, care îi aduce însă și primul arest.
(Va urma)
– Ala Sainenco,
Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu”
