Scrisoarea din 9/22 decembrie 1881, al cărei original se află în Fondul Documentar Ipotești, are ca semn distinctiv floarea-de-colț. Dacă e adevărat că, în tradiția românească, tinerii urcau pe părțile stâncoase ale munților pentru a culege flori-de-colț (numite și floarea-reginei sau floarea-doamnei) și a le oferi, ca semn de dragoste, puritate și curățenie, floarea din scrisoarea Veronicăi Micle, coroborată cu textul și corespondența cu poetul devine și un semn al împăcării. Scrisoarea din 21 decembrie e semnul revenirii la relația anterioară supărărilor și certurilor epistolare, motivate sau induse de neînțelegeri în jurul unor nume, prin care s-au construit istorii romanțioase, nu obligatoriu adevărate, dar cu priză la public.
Redirecționează 20% din impozitul pe profit al companiei.
Poți alege ca 20% din taxele plătite de compania ta să meargă către jurnalism de calitate, nu către stat.
Descarcă draft-ul contractului de sponsorizare de AICI. Completează-l cu datele companiei și suma. Trimite-l la monitorul@monitorulbt.ro
*Baza legală poate fi consultată AICI.
„București, 9/22 decembrie 1881
Amicul meu,
Puteți veni mâine seară, 10 decembrie, de la 7 oare înainte; ziua mai nu sunt de loc acasă. Rămân, cu distinsă stimă și considerație,
Veronica Micle.
Iertați dacă nu franchez scrisoarea; nu am mărunți la îndemână”.
Eminescu a răspuns acestei invitații – Veronica Micle notase pe scrisoarea lui Eminescu din ianuarie 1882: „După ce ne-am împăcat în București la 23 Decembrie 1881” (Dulcea mea Doamnă / Eminul meu iubit. Corespondență inedită Mihai Eminescu – Veronica Micle. Ediție îngrijită de Christina Zarifopol-Illias, București, 2000, p. 172).
Tonul scrisorilor de după 22 decembrie e altul. Pe 23 decembrie Veronica Micle îi scria lui Eminescu: „Eminescu al meu, singurul și unicul obiect al dragostei mele, singurul și unicul motiv al durerii și fericirii mele, iată că pot în sfârșit să-ți scriu o dată cu pornire duioasă și iubire” (Mihai Eminescu. Opere, vol. XVI, București, 1989, p. 631). Iar în scrisoarea din 25 decembrie îi mărturisea: „Lucrul însă care mă doare pe mine e tonul tău reținut și cu totul diplomatic din scrisoarea ta” (Mihai Eminescu. Opere, p. 632).
„Nu trebuie să te superi, ba să plângi, pentru că eu sunt supărat. N-are a face una cu alta. Dacă-ți scriu cam ursuz nu trebuie să crezi că supărarea mea se îndreaptă în contra ta, căci știu bine că în contra ta nu am nimic. Față cu tine caut să-mi port vina mea proprie”, explica Eminescu pe 28 decembrie (Mihai Eminescu. Opere, p. 189).
Ala Sainenco, Memorialul Ipotești
