Istoricul ieşean Dorin Dobrincu consideră că strategia armatei române de a se apăra de ruși la poarta Focșanilor e „o invitaţie la invazie”.
Reporter: – Un subiect foarte important, lansat în urmă cu o săptămână de Mircea Geoană, secretarul general adjunct al NATO. Este vorba de un scenariu dezbătut în mediile militare de România. În eventualitatea unei invazii rusești în România, doctrina noastră și abordarea militară este aceea de a apăra România la poarta Focșaniului. Și sunt discuții despre eficiența unei asemenea apărări.
Dorin Dobrincu: – Chestiunea apărării părții de est a României s-a pus cu acuitate încă de acum 130 de ani. Este o problemă dincolo de chestiunea militară, o problemă legată de societatea românească în ansamblu, dar în particular de Moldova. Pentru că perspectiva ține foarte mult și de loc. Adică, într-un fel văd elitele militare și politice de la București, aflate departe de linia frontului, altfel văd oamenii care locuiesc între Prut și Carpați.
În același timp, nu ar trebui să uităm nici un moment că există în Moldova un sentiment de frustrare foarte puternic legat, pe de o parte, de sentimentul acesta de abandon. A fost multe vreme abandon din punct de vedere economic, de investiții în infrastructura mare, rutieră, căi ferate, cu consecința în atragerea de investiții în economie. Și iată, după declanșarea agresiunii ruse în Ucraine în 2014, dar mai ales după declanșarea unui război pe scară largă în 2022, un sentiment acut de nesiguranță.
-Observăm de aici dezbaterea în București care spune cum ne apărăm pe linia Galați – Nămoloasa – Focșani, iar noi spunem „nu vă gândiți deloc la noi”. De fapt, când spuneți cum ne apărăm, spuneți cum vă apărați, pentru că stați la București. Părerea asta a fost cumva spusă chiar de către Kogălniceanu, când au fost demarate aceste fortificații, înțeleg că în 1883, a existat o asemenea critică, o, să spunem, opoziție a Moldovei de atunci. Este atât de veche discuția?
-Da, este atât de veche. Eu am mai spus-o, alții la fel, o să o repetăm la infinit, până schimbăm strategia de apărare a României. Asta trebuie să o spunem explicit. Statul român s-a constituit prin unirea dintre Moldova și Valahia. Era o unire de bază de egalitate. Moldova era o parte pe bază egală, în care se împart și costuri și beneficii. Cum rușii nu se dădeau duși de la noi, la începutul anilor 1880 a început o mare dezbatere în jurul fortificaților, pentru că s-a considerat de către politicienii din Sud, majoritari din Valahia, și de către militari, zdrobitor munteni, de către generali, mă refer, delimitarea unui teritoriu considerat nucleul dur al statului român. Adică, partea aceea care contează. Ceea ce a fost considerată Muntenia și, bineînțeles, capitala București.
– Atunci s-a stabilit ce înseamnă nucleul dur al României.
– În anii aceia și, bineînțeles, s-a cimentat în deceniile următoare. Pentru că s-a considerat că București, un oraș de câmpie, ar trebui pur și simplu fortificat și că ar trebui făcută o linie de fortificație între Carpați și Dunăre, care să împiedice o eventuală ofensivă rusă. S-au investit în deceniile următoare sume foarte mari de bani din bugetul țării. În contextul Primului Război Mondial, când România a schimbat alianțele, pentru că avea revendicări teritoriale în Ardeal și în Bucovina, abandonând Basarabia, și ea parte veche a Moldovei, pur și simplu fortificațiile acestea au devenit inutile, frontul s-a inversat. A existat o apărare în zona Focșani, dar dinspre sud.
Această orientare a fost reluată în perioada interbelică, pentru că s-a considerat, multă vreme, cu îndreptățire, că principalul adversar al României e Uniunea Sovietică. Chiar dacă România avea inamici și în jur, Bulgaria, Ungaria. Însă în 1940 România a cedat, fără să tragă un foc de armă, Basarabia și o părticică din județul Dorohoi, deși s-a vorbit până la saturație, prin vocea regelui, a militarilor, că nu se va ceda nici o palmă din pământul patriei. Apoi, la sfârșitul verii anului 1940, s-a cedat aproape jumătate din Transilvania.
Dar în al Doilea Război Mondial, după o campanie care părea să ducă la înfrângerea Uniunii Sovietice, soarta războiului s-a schimbat și în 1944, în primăvară, frontul a ajuns în centrul Moldovei, adică în Moldova apuseană și în Basarabia. S-a considerat că este posibilă o apărare în poarta Focșaniului, ca să folosim terminologia de astăzi, numai că răsturnările de la București din 23 august, au făcut nefuncțională această linie de apărare.
După 2014, evident că planurile au fost redescoperite, dar am o paranteză foarte importantă aici. Eu cred că este esențial pentru a înțelege cum de s-a perpetuat atâta vreme această înțelegere a teritoriului și a modalităților de a te apăra undeva. Generații la rând de militari români care au trecut – mă refer la ofițeri – prin academiile militare, au fost învățați că România nu se poate apăra în est, decât pe această linie, adică în această Posadă, și nu există o altă modalitate, pentru că trebuie apărat Bucureștiul și centrul statului.
În 2012 au fost aplicații în zona, cu trupe românești în zona Galați și cu trupe NATO, în special cu trupe americane, cu tancuri, blindate de diverse tipuri. Au existat strategii de război, jocuri de război cum spun militarii și, surpriză, trupele române erau înfrânte în 24 de ore. Povestea a fost cunoscută pentru că a fost mediatizată și în vest, a fost reluată și la noi, inclusiv acum, în ultima vreme.
-Deci, în timp ce doctrina NATO este aceea de apărare, de autoapărare, și e exprimată cumva de liderii politici în sensul că ne vom bate pentru fiecare centimetru, noi care suntem în Moldova, ne simțim în nesiguranță. Suntem în acel centimetru pe care îl vedem neglijat atunci când se propun planuri de apărare doar poarta Focșanilor. Cine face această propunere pentru NATO? Cine stabilește că Prutul, de exemplu, nu poate fi apărat?
-Impresia generală ar putea fi că statul, militarii americani de la Pentagon, spun că nu poate fi apărată partea de est românească, de asta ne retragem în poarta Focșanilor. Nu, situația nu e așa, propunerea e făcută de militarii români. NATO e o alianță, statele membre fac propuneri legate de apărarea propriului teritoriu. E una să fii în Portugalia sau Franța, în raport cu Rusia, ești în partea cealaltă a continentului. Alta e să fii în statele baltice, în Polonia sau în România.
Pentru că ar trebui să fim foarte atenți, nu la statele baltice, care sunt probabil în cea mai dificilă poziție de pe flancul de est al NATO, au o situație geostrategică mult mai dificilă. Dar putem compara cu Polonia, care a avut o strategie asemănătoare cu România. Adică au avut și ei un fel de poartă a Focșanilor, care însemna apărarea pe Vistula. Dar la începutul invaziei din 2022 în Ucraina, și anume în zonele de lângă Kiev, unde rușii au ajuns chiar din primele zile, după retragerea lor în fața contraofensivei ucrainene, s-au găsit gropi comune și cadavre pe străzi. Oameni legați cu mâinile la spate, executați și așa mai departe. Polonezii au învățat din povestea asta, au și o memorie istorică mult mai coerentă, la ei Katynul este foarte prezent. Atunci au schimbat perspectiva și au spus că lupta cu eventualii agresori ruși trebuie dusă la frontiere. Asta nu înseamnă că nu au planuri alternative, evident.
-Vă referiți la masacrul de la Bucha, la…
-Bucha, Irpin și altele. Și am văzut argumente că o zonă lipsită de apărare așa cum era cazul Bucha este supusă aceluiași risc. Iar, firește că lucrul acesta îl simți în Moldova. Dacă vezi că militarii tăi discută despre apărarea României doar pe porțiunea aceea, pe poarta Focșanilor, spui, dom’le, eu ce să fac? Risc soarta unei situații îngrozitoare. Și atunci, cât de mult mă stimulez să fiu, să spunem, fidel și solidar statului, dacă simt că nu mă aperi?
-Sunteți și liderul Mișcării pentru Dezvoltarea Moldovei și aș extinde această idee, pentru că noi suntem acum în proces de dezvoltare, iar asemenea atitudine, de a nu aduce în discuție apărarea întregii frontiere poate avea efecte economice devastatoare.
-Trebuie să reamintesc că asta s-a întâmplat vreme de decenii. Gândiți-vă că în Moldova nu doar că au întârziat autostrăzile, construirea de autostrăzi a început realmente în urmă foarte puțin timp. Pe de-o parte pentru că a existat presiune dinspre societatea civilă, cu vârful de lance asociațiile civice, după aceea cu interesul unor politicieni, dar și cu schimbarea perspectivei la Uniunea Europeană și la NATO.
Însă istoria noastră e foarte lungă, de fapt, în legătură cu investițiile. Gândiți-vă că nu avem în această zonă nici o mare investiție în industria de apărare. Nici una. Nu avem, nimic legat de bazele militare. Nu există în Moldova niciun soldat NATO. Nu există mari unități române capabile să apere frontiera. Avem la Iași doar o brigadă motomecanizată și aceasta depinde de divizia de la Cluj. Nu mai avem mari unități de tancuri. Avem flotile la Bacău, avem o structură suport și atâta tot. Gândiți-vă că se vorbește numai de baza de la Kogălniceanu, un adevărat oraș NATO, în care vor veni probabil 10.000 militari. Nu avem așa ceva aici. Avem doar scutul anti-rachetă de la Deveselu, acolo sunt interese dincolo de România, interese americane, interese NATO, o scară mult mai amplă. Dar rachetele Himars sunt cantonate la Focșani. Adică exact pe linia cu poarta Focșanilor. Nu avem nici o bază în care se vină noile avioane F-16. Sunt dincolo de Carpați.
-Această situație de care vorbim, că Moldova pare abandonată, este cumva justificată de infrastructura de care spuneți.
-Am o precizare. Au existat unități militare atunci când România avea încă structurile, știu eu, până la al Doilea Război Mondial, dar și parțial după, legate de mari unități, adică divizii, regimente și așa mai departe. Însă, în ultimele decenii se vede pur și simplu o golire accentuată de trupe și de capacități. Adică e vorba de armament greu, e vorba de rachete, de tancuri, de avioane și de oameni, bineînțeles, capabili să le folosească. Ori, ăsta e un semnal foarte prost, odată, pentru populație și, doi, este un fel de invitație la invazie.
Trebuie să discutăm și un pic contextualizat. Rușii sunt la 700 de kilometri, poate mai puțin, în sud de noi. Adică ei sunt undeva pe Nipru, în zona de sud. Între ei și noi stă armata ucraineană. Dar dacă Ucraina, nu neapărat să fie zdrobită, dacă pierde litoralul, rușii ajung la Dunăre. Se vorbește, cu îndreptățire, despre o perioadă cum a mai fost în istoria Rusiei, e vorba de un stat totalitar deja și cu un dispreț total față de viețile propriilor oameni, soldați, civili și așa mai departe. Ei, în aceste condiții, cum poți, de fapt, să previi invadarea unui părți din teritoriu național? Că până vine NATO, trebuie să te aperi tu. Nu poți decât să înzestrezi foarte bine armata, să dai semnale foarte puternice că nici o parte din teritoriu tău nu este abandonat, să-ți ții oamenii aproape, să-i încurajezi, să le arăți că-ți pasă de ei. Adică, ce facem? Noi, ceva mai bine de 4 milioane de oameni care trăim în zona aceasta, români, moldoveni, suntem abandonați. Care este totuși datoria statului român față de noi?
Foarte explicit, eu spun așa, de ce ar trebui să mor eu, să murim noi, cei din zona Moldovei pentru apărarea Munteniei și a Bucureștiului? De ce să nu moară și bucureștenii pentru Moldova? Dacă tot suntem un stat național și atât de strâns centralizat, vreau să văd că deciziile se iau și în favoarea oamenilor de aici. Vreau doar ca oamenii apropiați de mine sau cei pe care nu-i cunosc, dar cu care mă simt solidar, să nu sfârșească în gropi comune, cum am găsit în Ucraina. Vorbim despre grozăviile celui de-al Doilea Război Mondial, pe bună dreptate, pentru că au fost foarte multe lucruri unde armata română a fost responsabilă de atrocități, în Basarabia, în Bucovina, în Odessa. Dar trebuie să spunem că în Basarabia, între 1940 și 1941, sovieticii au făcut o mulțime de grozăvii, un fel de Bucha și Irpin, dincolo de ce a făcut armata română, care, cum am spus, a ucis populația evreiască și așa mai departe, a descoperit, la rândul ei, foarte multe gropi comune făcute de sovietici, de ruși, că ei moștenesc în bună măsură Uniunea Sovietică. Ce ne spune nouă astăzi asta, un război în condițiile actuale ne va duce în fața unor realități inimaginabile. Adică, pacea nu e o stare omenirii. Iar cruzimea modernă nu diferă de cruzimea de atunci.
-Am găsit opinii diverse, dar în rândul militarilor există această atitudine ușor tehnică și chiar superioară, de genul, domnule, nu înțelegeți că aperi mai ușor 40 de kilometri decât 300 de kilometri de frontieră pe Prut? Dacă facem o comparație cu Ucraina, are o populație cam dublă decât cea a României și se apără pe o mie și ceva de kilometri și de doi ani rezistă. Și rezistă bine, dacă este ajutată. E de presupus că noi vom fi ajutați mai mult, fiind în NATO. Ucraina a fost atacată prin patru locuri, iar după doi ani de asemenea exemplu în fața noastră, a unei țări care are o asemenea strategie de apărare pe frontieră mare, noi propunem aliaților de la NATO să ne apărăm pe o poartă mică la Focșani.
-Războiul din Ucraina schimbă foarte multe clișee, inclusiv cele militare. Noi ar trebui să avem o încredere în armată, pentru că e armata unui stat democratic, că ne poate apăra în caz de pericol. Sperăm să nu fie nevoie de așa ceva. Dar totuși, dacă se întâmplă, trebuie să avem această încredere. Cum construiești încrederea e o întrebare fundamentală. Spunând din start, pe diverse voci, că tu nu poți apăra o cincime din teritoriul național și mai bine de 21-22% din populația românească, adică Moldova toată? Sau dând semnale că poți să faci asta? Exemplul ucrainean a răsturnat foarte multe clișee, pentru că ne arată că, inclusiv în zone deschise, în care uneori ai bariere, dar de multe ori nu, ai un fel de Bărăgan, un fel de sud al Moldovei, o stepă care nu este neapărat totdeauna ca-n palmă, dar nu sunt munți și cursurile de apă foarte mari sunt foarte puține, adică e Nipru, atât, ucrainenii se pot apăra acolo în câmp deschis. Noi de ce nu ne-am putea apăra în această zonă a Moldovei, în care avem dealuri, cursuri de apă, și, nu ar trebui să uităm, avem inclusiv un spate asigurat de NATO. Adică noi nu avem a ne teme de un atac din spate. Cine să ne atace, Ungaria? Cu toate manevrele lui Orban, Ungaria e în NATO. Serbia? E o glumă. De ce nu învățăm din războiul ucrainean?
Însă mai e o chestiune pe care aș vrea să o ating. Au spus-o mulți alții înaintea mea, politica o fac politicienii, dar războiul e ceva mult prea serios și e atât de serios, încât nu poate fi lăsată doar pe mâna militarilor. Mă refer la faptul că militarii trebuie lăsați să-și facă treaba din punct de vedere al războiului, dar obiectivele politice, trebuie să le stabilească politica și să răspundă în fața poporului pentru asta. Constituția României prezintă asta în mod explicit, noi tot ne raportăm la ea doar când vine vorba că nu putem face regionalizare și tot felul de prostii din astea. Dar când vine vorba de apărarea teritoriului, de faptul că poporul în ansamblul lui, inclusiv poporul din Moldova, e parte a acestei națiuni, spui că nu putem, că e despre kilometri și așa mai departe.
-Și în acest context nu este foarte surprinzător că suntem în campanie electorală sau în orice caz, precampanie, o temă de asemenea importanță apare în spațiul public, dar nu am văzut niciun politician care să se fi poziționat pe asta, să vină cu un mesaj. Spuneți că obiectivul general și strategia mare de apărare trebuie făcută de politicieni, militarii urmând să implementeze, dar politicienii nu se ocupă de asta, nu vor, de-a lungul timpului am observat în relația dintre politicieni și ceea ce înseamnă instituțiile de forță ale României, aproape o lipsă de curaj a politicienilor de a-și asuma o prerogativă, un drept fundamental al lor, acela de a stabili direcțiile principale ale țării.
-Din păcate, România, în multe privințe, legat de politica vizavi de aceste structuri de forță seamănă cu izbitor cu Pakistanul, a spus-o Sorin Ioniță în urmă cu niște ani. Orice stat are nevoie de securitate care e dată de armată, de structuri de informații, care trebuie să acționeze totuși într-un stat democratic sub controlul instituțiilor democratice, adică parlamentul. Gândiți-vă că există comisii legate de controlul serviciilor secrete în Senat și în Camera Deputaților care sunt niște glume. Primarii, președinții de consilii județene, prefecții, sunt de fapt puși cu mâna de interesele din spatele lor și de conducerea de la București. Acești oameni nu au o gândire nici măcar pentru județul lor, darmite pentru întreaga Moldovă.
-Există într-adevăr mai multă expertiză în societatea civilă decât în mediul politic sau administrativ, dar să sperăm că discuția noastră poate să inspire un politician care să aibă curajul să ia asemenea temei să le reprezinte. La final vă invit la ultime considerații în calitate de lider al Mișcării pentru dezvoltarea Moldovei, ce înseamnă pentru dumneavoastră această perspectivă de apărare cu limita la poarta Focșaniului?
-Nu e doar opinia mea personală, e opinia pe care o împărtășesc toți colegii din Mișcarea pentru Dezvoltarea Moldovei, o împărtășesc și oamenii din alte grupuri civice sau pur și simplu persoane care au idei asemănătoare. Și anume că trebuie să punem pe tapet această chestiune tot mai insistent, miza trebuie să fie de fapt schimbarea gândirii strategice în România. Pare o declarație prea ambițioasă? Nu. Asta trebuie să fie pentru că, din fericire, trăim într-un stat democratic și trebuie să știe inclusiv auto închipuiții aceștia de la București, mă refer la politicieni, dar și liderii militari, unii dintre ei probabil sunt competenți, pe alții i-am văzut acum la televiziuni și mi se par niște glume sinistre.
Deci trebuie pur și simplu să înțeleagă că nu vom accepta pasivi o soartă nedreaptă în caz de o ipotetică invazie, gândirea strategilor României trebuie să se schimbe pentru că Moldova este parte a acestei țări, cetățenii români din această zonă nu sunt cetățenii din mâna a doua, nu suntem o colonie internă a României, suntem parte fondatoare a statului român. Gândirea lor trebuie să se schimbe pentru că are consecințe asupra dezvoltării, siguranței și calității vieții oamenilor de aici. Pur și simplu vrem să trăim aici, nu să plecăm toți, că așa e foarte simplu, să fugim toți undeva, în altă parte României sau în vest. De ce? Nu, vreau să rămân aici.
A consemnat,
Toni Hrițac, redactor șef Ziarul de Iași
