Bogdan Ota, compozitorul botoşănean care a adus acasă spiritul Americii cu concertul său „Bliss”, spune că scopul său este să facă muzică pentru toată lumea, nu doar pentru elite.
Reporter: – Cum ați ajuns, ca român, la „Norvegienii au talent”?
Bogdan Ota: – Am fost înscris la Norvegienii au talent, acum 11, 12 ani, de către un coleg, șef al meu, fără voia mea, fără ca eu să-mi doresc să fiu vreodată într-un concurs „Got Talent”. El m-a înscris, a considerat că sunt talentat, știa că sunt compozitor și m-a băgat acolo fără voia mea. Și când am încercat să ripostez: nu, nu vreau să merg, nu mă duc la audiții, etc. Mi-a spus: atunci îți pierzi și jobul. Cumva, ca să-i închid lui gura, m-am dus, iar spre final am ajuns locul 2.
– În final, ați fost mulțumit că ați ales să participați?
– Am fost mulțumit. Mi s-a părut interesant așa cum a funcționat universul și cum funcționează legile lui Dumnezeu legat de aceste chestii, adică mergi într-un loc să faci o treabă și te trezești făcând altceva.
– Se poate spune că locul 2, obținut la acea vreme, v-a propulsat în carieră?
– Păi da, locul 2 a venit la pachet cu un contract Sony Music. „Day One Entertainment” este firma de artist management din cadrul Sony Music.
– Ați ajuns într-o perioadă la Cluj. Ce ați făcut acolo ca artist?
– Ca artist am compus muzică și am performat în zona Transilvaniei mai mult. Datorită faptului că am fost artist, am devenit și un colaborator permanent, aș putea spune, a două posturi de televiziune, Look TV și Transilvania Live.
– Ați emigrat în America. Ce ați reușit acolo?
– Am reușit să fac tot ce mi-am propus să fac în viața asta. Deci tot ceea ce mi-am propus să fac și nimic mai mult până la acel moment, am reușit, pentru că America m-a sprijinit din toate punctele de vedere. Am reușit să mă reconstruiesc într-un timp foarte scurt, să ajung la performanțe pe care nu mi le-am imaginat. Odată că am vrut și în al doilea rând că am fost forțat să ajung la acele performanțe. Sunt cetățean american, eu, soția, avem doi copii născuți în America, sunt americani și ei. Ulterior le-am luat o dublă cetățenie și lor, că dacă nu, aș fi avut nevoie de viză să stea în România. Ce am făcut în America? Am învățat să fiu ceea ce sunt astăzi, în speță să fiu liber, să nu-mi pese de ce cred alții, indiferent că suntem într-o țară în care imaginea contează, ce mașină ai, cu ce te îmbraci, cum vorbești, cât ești de direct sau nu. Am învățat să nu-mi pese de lucrurile astea și să fiu eu însumi și să trăiesc chiar foarte bine fiind eu însumi.
– Cred că v-a ajutat mult această mentalitate să vă dezvoltați…
– Din toate punctele de vedere, da.
– Ați compus mai multe piese scurte, pe care publicul botoșănean le-a aplaudat recent pe scena de la Casa Sindicatelor. Dar cine a scris partiturile pentru orchestră? Cine v-a ajutat cu regia și filmulețele?
– Eu, eu am făcut tot. Eu am făcut partiturile, eu am orchestrat, eu am făcut masterul, eu am făcut video proiecțiile care merg pe ecran în spate. Deci eu am făcut în proporție de 100% tot ce s-a întâmplat pe scenă. Nu 100%, 99%, că restul au fost și balerinii și nu le-am făcut eu coregrafia, de exemplu. Deci eu sunt one man show și am învățat în America să fac tot ceea ce s-a văzut în acel spectacol. De la muzică, idee, dezvoltat, orchestrat, scris partituri, videoproiecţie, masterizat. Ca exemplu, să masterizez muzică am fost forțat să învăț, că v-am spus în răspunsul anterior că America m-a forțat să devin ceea ce sunt pe de-o parte. Pentru că, de exemplu, inginerul meu de master din Germania, Dumnezeu să-l odihnească, nu mai este printre noi. Am căutat ingineri cu care să masterizez albumul „Bliss” în America. Nu am găsit pe gustul meu, iar ce am găsit pe gustul meu fie erau prea scumpi, nu îmi puteam permite, fie aveau un timp de livrare foarte îndelungat. Eu aveam la dispoziție trei, patru luni să fac chestia asta și atunci am făcut un Master în Inginerie audio, masterizare la Berkeley University în California. Și am învățat să-mi fac singur masterurile la album. De asta sunt și mândru de felul în care m-a forțat America să ma dezvolt.
– Aveți în plan și o simfonie?
– Nu. Ați menționat în întrebarea anterioară că „ați compus mai multe piese scurte”. Piesele nu sunt scurte, pentru că sunt de la cinci minute în sus fiecare. Sunt mai scurte față de concertele de pian, dar eu nu doresc să compun concerte de pian sau simfonii, nu pentru că nu știu, nu pentru că nu sunt capabil, ci pentru că n-are cine să le asculte. În realitate, trăim vremuri din ce în ce mai aglomerate, în realitate societatea pe întreg globul își dorește lucrurile mai repede să se întâmple. Uitați-vă, de exemplu, ce amploare au luat aceste „shorts” pe Facebook, pe Instagram, pe Tik Tok. Deci nimeni nu mai stă să vadă o poveste nici măcar de cinci minute, vor să vadă ceva super funny în 30 de secunde. În aceeași situație se găsește și muzica, trebuie să concentrezi ideile, să le scrii de calitate cât mai mare într-un timp cât mai concentrat și abia atunci demonstrezi că ești bun. Un concert de pian presupune să dezvolți o temă, două, trei, zece dacă vreți maxim pe o durată de 30-40 de minute. Întrebarea e cine le ascultă, cui te adresezi? Eu nu am vrut să mă adresez neapărat unei elite muzicale cu muzica mea, de aceea eu am informații foarte concentrate, ca un medicament aș putea spune, cu un dozaj foarte mare și cu un efect foarte rapid.
– În final ați revenit la Botoșani, unde v-ați cumpărat o casă, semn că v-ați stabilizat. Ce planuri aveți pentru viitor?
– Asta nu e prima mea acasă și nici ultima. Nu m-am stabilizat la Botoșani, eu în continuare călătoresc, acest Crăciun l-am lăsat puțin mai relaxat să stau cu familia, dar în mod normal eu aveam trei concerte programate în SUA. Una din cele două case de aici este în Botoșani, în continuare, cum am zis, am de concertat în toată lumea și nu știu dacă Botoșani este destinația finală. Eu întotdeauna mă las purtat de curent și dacă îmi setez în minte că Botoșani este destinația mea finală, eu nu mai pot să cresc. Că aici rămân și nu că e ceva rău cu Botoșaniul, rămân aici în Botoșani, la nivel de Botoșani, nu mă mai extind că și orașul e mic. Unde să te extinzi, pe dealuri?
– Simțiți că stagnați dacă ați rămâne aici?
– Da, în timp stagnezi dacă stai într-un singur loc și nu cauți să te dezvolți.
– Ce îmi puteți spune de ultimul album al dumneavoastră, „Bliss”?
– Albumul „Bliss” l-am început în Statele Unite, evident. Nu aveam încă un nume pentru album și nu era terminat, eram la vreo trei piese distanță de a fi încheiat. Am plecat într-o călătorie cu motocicleta din Las Vegas până în Marele Canion, în Utah, Bryce-Canyon se numește. Acolo am aflat când am ajuns că e cel mai întunecat loc din SUA, în sensul că primul oraș luminat care ar putea să disturbe ceea ce se vede pe cerul nopții era la 100 și ceva de mile distanță, să zicem 200 de kilometri distanță în sistem metric de locul respectiv. Când ai puține orașe împrejur cu iluminat public, atunci cerul nopții este super fain vizibil cu ochiul liber. Am ajuns într-o noapte cu lună nouă, asta înseamnă că luna este aproape inexistentă, neagră aș putea spune, fiind lună nouă de-acolo începe să crească, la asta se referă. Și am văzut Calea Lactee la fel cum în alte condiții aș fi văzut-o doar pe computer. Pentru că nu ai cum să vezi Calea Lactee din Botoșani sau sub nicio formă din New York sau Los Angeles, unde este foarte mult iluminat stradal, te uiți sus vezi că cerul e negru, dar ai multă lumină în jurul tău. Ei, acolo fiind beznă puteai vedea cerul cu adevărat iluminat, inclusiv gazul cosmic cu toate luminile alea faine. În alte condiții, după cum spuneam, poți vedea toate aceste chestii doar pozate de super fotografi, cu super camere foto, etc. Cred că am stat vreo trei ore și m-am uitat la cer, efectiv cum se învârtea Calea Lactee deasupra mea și am fost inspirat să scriu piesa „Bliss” pentru că a fost pentru prima dată în viață când am simțit cu adevărat extazul, nu extazul fizic sau intelectual, aș putea spune că era un extaz mistic. Pentru prima dată în viață l-am simțit, m-am lăsat efectiv absorbit în acel spectacol. Atunci, m-am întors repede acasă, am scris piesa „Bliss” care îmi tot suna în cap ca soundtrack, coloană sonoră la ce am văzut pe cer și am decis să dau și numele albumului „Bliss”.
– Ce vă lipsește din America?
– Libertatea îmi lipsește din America. Până să se schimbe regimul la Casa Albă, eu împreună cu ceilalți americani am fost oameni cu adevărat liberi, să trăim așa cum vrem, să ne reinventăm ori de câte ori vrem noi, fără ca cineva să ne judece pentru ceea ce suntem. În speță, am avut concerte de foarte mare succes în Las Vegas, am avut o perioadă de 3-4 luni între contracte, în alea 3-4 luni am făcut muncă fizică fără să-mi pese că cineva mă judecă „bă, da tu nu erai ăla care cânta pe scene și avea 2-3 mii de oameni în sală?”, și după am avut iar concerte de super mare succes. Și acolo libertatea de a fi ce vrei tu atunci când este necesar este nelimitată în comparație cu spațiul european, în care dacă ești doctor nu ești văzut bine că-ți plivești singur legumele din grădină sau dacă îți sapi un șanț. Te întreabă lumea dacă nu mai ai bani, dacă ești sărac, dacă te-ai îmbolnăvit, probabil ești nebun dacă faci lucrurile astea. Lumea se așteaptă că dacă ești artist să fii doar artist sută la sută din timp, să te comporți ca un artist, să fii fals cu alte cuvinte. Acolo aveam libertatea să fiu murdar de noroi pe munte când mergeam cu motocicleta, a treia, a patra zi să cânt într-un concert la o sală arhiplină și după să plec cu un prieten de-al meu să ajut când îi naște vaca. Aveam această libertate și nimeni nu mă judeca, dimpotrivă, toată lumea aprecia că fac mai multe lucruri decât doar pian sau doar predat.
– Ce ați schimba la România?
– Ce aș schimba la România? Dacă aș putea i-aș face pe oamenii care își iau știrile și trăiesc în teamă în permanență, să schimbe canalul cât pot ei de des și să înceapă să gândească pentru ei înșiși, să-și permită ei să-și pună întrebări legate de absolut orice legate de politică, legate de sănătate, legate de artă, legate de învățământ și mi-aș dori ca România să aibă curaj să spună ceea ce dorește atunci când dorește și să nu urmeze acest spirit de turmă, în sensul că atunci când sunt nemulțumiți, să-și exprime nemulțumirea. Aceasta este părerea mea, pentru că lucrurile nu se vor vindeca și nu trec de la sine. Mie, dacă nu-mi place ceva la un profesor, vreau să-i spun acelui profesor că acea chestie nu-mi place. Trebuie să mă convingi că tu ai dreptate și nu eu, pentru că asta este o piață liberă, dacă nu mă convingi că tu ai dreptate și că eu greșesc, mă duc în altă parte. Asta este o piață liberă, iar România nu are o piață liberă, noi încă trăim în socialism. Asta aș schimba în România, sistemul de gândire colectivă, dacă aș putea.
– Aveți planuri să intrați în politică?
– Am început să mă gândesc în ultima vreme din ce în ce mai mult să intru în politică, să pot să contribui la niște schimbări legate de răspunsul anterior, în schimb, deocamdată nu am găsit un partid politic care să mă convingă că vrea să facă cu adevărat treabă. A apărut o formațiune politică nouă, un proiect politic care mă interesează, în principiu are aceeași mentalitate ca Partidul Republican în SUA. Sunt conservatori din multe puncte de vedere, își doresc păstrarea granițelor României, încurajează lumea să se mute la sate, să-și cumpere case la sate, să devină independenți. Fă-ți ferma ta, cu cartoful tău, cu morcovul tău, cu vaca ta și dacă se închide orașul că vine o nouă pandemie nu-i problemă, te descurci. Acest proiect politic mă trage foarte mult acum sunt în discuții cu ei și s-ar putea să mă alătur lor.
– De unde pasiunea pentru motociclete?
– Pasiunea pentru motociclete am dezvoltat-o în același timp cu pasiunea pentru muzică. Tot pe la șapte ani am primit și pianul și am primit o bicicletă Pegas și a fost cel mai frumos cadou pe care l-am primit de la ai mei, după pian, după care restul n-a mai contat. Eu n-am dat importanță bijuteriilor din aur, telefoanelor scumpe, mașini care fac cartofi prăjiți și au frigider de șampanie în spate sau să încălzesc cafeaua în torpedou, nu m-au interesat astea niciodată. Motocicleta este întotdeauna asociată cu libertatea, în momentul în care simți vântul în față și-n piept și ești în permanență în contact cu natura și nu într-o atmosferă perfect controlată de Climatronic și alte chestii de genul acesta, abia atunci ești cu adevărat liber și cred ca este o chestie pe care cu toții, noi bărbații, o avem în gen. Nu mai avem relația cu calul, că evident este destul de greu să-l crești la bloc sau la casă într-un oraș, dar în schimb poți avea calul pe două roți. Tot călare ești, tot liber ești, tot ai contact cu natura, doar că nu-i mai dai paie îi, dai benzină.
– Nu vă este frică să circulați în România cu motocicleta? Cu siguranță este o diferență…
– În România îmi este super frică să merg cu motocicleta și nu e în regulă să-ți fie frică, pentru că la un moment dat îți atragi nenorociri în viața ta. Îmi amintesc că am fost într-un weekend cu soția, aveam o altă motocicletă în SUA, un Harvey mai mare și am fost până în Arizona și la un moment dat într-o strâmtoare cu foarte multe curbe, un camion cu fier se răsturnase fix în mijlocul drumului, erau 2 mile de coloană, 2 mile înseamnă 3,2 km de coloană pe autostradă, pe dreapta tiruri, camioane, autobuze, tot ce-i foarte mare, iar pe stânga mașini mici. Eu eram pe motocicletă cu soția în spate și e crunt să inhalezi gazele de eșapament și atunci am văzut pentru prima dată ce înseamnă bunul simț colectiv. Era ora 11.00 noaptea, îți amorțește mâna pe ambreiaj și absolut toate camioanele și mașinile se retrăgeau ușor și-mi creau culoar ca eu să merg liniștit înainte, eu ca motociclist puteam să mă strecor pe lângă locul accidentului. Am ferma convingere că ceea ce mi s-a întâmplat în acea noapte în Arizona eu n-o să trăiesc niciodată în România. De aceea am optat să nu-mi import Harley-ul din America în România și mi-am importat o motocicletă all terrain și dacă se întâmplă așa ceva mă duc pe câmp, e singura soluție, altfel îți deschid portiera în față, te ceartă…
