Preotul Olivian Sandu spune că măcar în această perioadă ar trebui să fim atenţi la cele cu adevărat importante, pentru că Paştile nu inspectează perdelele, nici rafturile de praf, nici covoarele de scame, ci ne pune întrebările: „care este bucuria ta?”, „cât de bucuros eşti?”
Reporter: – Ce este perioada Postului Mare?
Preot Olivian Sandu: – De ce au oamenii copii? De ce îi fac? Nu cred că acea “cană de apă” de la bătrânețe este scopul. Oamenii când au copii creează din fiinţa lor fiinţă nouă, împărtăşesc din fiinţa lor, din viaţa lor viata copiilor. Sunt carne din carnea lor și sânge din sângele lor și viaţă din viaţa lor, iar viaţa copiilor lor devine însăşi viaţa lor. De aceea chipul copiilor este sinteza din chipul părinţilor. Părinţii au copii pentru că doresc să le împărtăşească viaţă și muncesc din greu ca viaţa lor să fie mult mai bună și realizată decât a lor. Părinţii doresc fericirea și împlinirea copiilor, să fie protejaţi și realizaţi și asta devine scopul vieţii părinţilor.
Exact la fel suntem și noi în raport cu Dumnezeu. De ce ne-a adus la fiinţă? Tocmai din aceleaşi motive suntem viaţă din viaţa Lui și doreşte să fim fericiţi și împliniţi, realizaţi și fără de moarte.
Aşa cum un bebeluş ia fiinţă în pântecele mamei apoi iese la lumină, la identitate și la viaţa adevărată, aşa și noi suntem în acest pântece al pământului și vom ieşi la viaţa dumnezeiască. Ne aşteaptă o viaţă dumnezeiască net superioară vieţii pământeşti. Dar ca să ne bucurăm de viaţa dumnezeiască, noi trebuie să o trăim încă de aici de pe pământ, dar asta nu o poate face Dumnezeu decât cu acordul omului.
Învierea este darul sublim al lui Dumnezeu dat omului – copilul Său, și anume Viaţa. Care viaţă? Cea fără de moarte, fără sfârşit, viaţa dumnezeiască. De aceea viaţa noastră pământească este trecătoare, este o aşteptare continuă, o pregătire continuă.
Postul Mare are nişte valenţe minunate și este legat exclusiv de cunoaştere. Cunoaşterea de sine și cunoaşterea lui Dumnezeu – astfel se realizează viaţa dumnezeiască încă de pe pământ.
– Ce ne puteţi spune despre cunoaşterea de sine?
– Postul este călătorie în tine însuţi, ca să afli cine eşti și care este comoara ta, pentru ce lupţi atât, pentru ce te zbaţi, pentru ce sacrifici și pierzi tone de timp din timpul tău atât de limitat. Postul este o călătorie în trei: tu, duhovnicul și Dumnezeu. Ce mai caută și duhovnicul – ei bine, este expresia obiectivităţii atât de necesară împotriva subiectivităţii crude a fiecăruia dintre noi. Duhovnicul este cel care accesează duhul tău împreună cu tine și acolo cunoşti cum eşti cu adevărat, cunoşti că eşti fiu de Împărat, cunoşti calea, cunoşti dacă mai eşti pe cale.
– Dar despre cunoaşterea lui Dumnezeu?
– Îţi dai seama că suntem în Dumnezeu cum e pruncul în mama lui și că El este mai prezent în viaţa noastră decât suntem noi înşine.
– Cum intrăm în Săptămâna Mare? Cum să ne apropiem duhovniceşte de această mare sărbătoare a creştinătăţii?
– Conştienţi că suntem în faţa celei mai mari dovezi de iubire. În toate credinţele lumii dumnezeii lor cer jertfe, în creştinism Dumnezeu se aduce jertfă pe El Însuşi. Conştienţi că Dumnezeu plăteşte cu viaţa Lui datoria noastră, cu iubirea Lui neiubirea noastră și asta fără vreo datorie. Atât doar ne cere Hristos – să ne iubim unii pe alţii sau măcar să încercăm. Intrăm în Săptămâna Mare conştienţi că noi suntem cuiele din palmele și picioarele Lui, noi suntem spinii din capul Lui, suliţa din coasta Lui, scuipatul de pe faţa Lui, praful de pe picioarele Lui, cuvintele noastre sunt pumnii din obrajii Lui, iar faptele noastre bicele ce sfârtecă spatele Lui. Miercurea Mare este ziua trădării – Iuda a trădat o dată, noi… De aceea se posteşte miercurea. Vinerea Mare este ziua uciderii – la fel, noi de câte ori L-am ucis pe Hristos, atât în noi înşine cât și în ceilalţi? De aceea se posteşte vinerea. Vinerea Mare este singura zi când Dumnezeu are nevoie de noi – să-L îngropăm, că nu are cine. După o naştere într-un grajd, Mântuitorul are și o moarte fără înmormântare, de aceea slujba prohodului este practic slujba de înmormântare a Hristosului nostru Cel Răstignit. Este o chestie de bun simţ elementar de a posti în Vinerea Mare, de a cânta prohodul şi de a participa la înmormântare.
– Cum ar trebui să începem sărbătorile pascale, cu mese îmbelşugate sau la biserică?
– Paştile nu înseamnă iepuraş, simbol scos de corporaţii pentru a vă scoate banii din buzunar, ci Hristos Cel Înviat, care vă scoate sufletele din moarte. Nu vă ucideţi copiii cu astfel de înlocuiri, ci spuneţi-le adevărul. Paştile nu inspectează perdelele, nici rafturile de praf, nici covoarele de scame, ci vă pune întrebarea: care este bucuria ta? Cât de bucuros eşti?
– După doi ani de pandemie, a venit războiul din Ucraina. Cum percep credincioşii aceste provocări?
– Atâta dezinformare, minciună, propagandă, nu a cunoscut lumea de când e ea cum a cunoscut în pandemie și cu ocazia acestui război. Istoria ne învaţă că pandemiile, războaiele, crizele de toate felurile sunt ciclice, apar din când în când, au urmări catastrofale, dar toate sunt produsul mai multor factori exclusiv umani – adică lipsa de viziune și veleităţile politice ale liderilor și clasei politice, dorinţa de îmbogăţire fără măsură și fără scrupule a unor oameni mari de afaceri, dorinţa de stăpânire a altor lideri, consumul excesiv de resurse, toate creează presiuni puternice și dezlănţuie inevitabil astfel de evenimente în care plătesc nevinovaţii – oamenii de rând. Se instaurează o frică existenţială în sufletul omului, mai ales în sufletul celui fără de Dumnezeu, iar dezinformarea și miile de păreri și predicţii dezbină oamenii ca niciodată. Am ajuns timpul în care nu mai poţi fi sigur pe nimic, nici măcar pe ziua de mâine. Învierea Domnului rămâne în acest întuneric tot mai dens singura certitudine, de aici primim lumina și avem datoria de a o păstra tot mai vie în suflete. „Hristos a Înviat!” înseamnă că toate sunt trecătoare, și pandemiile, și războaiele, și planurile unora care cred că ei conduc lumea – doar sufletul rămâne cel mai mare dintre toate. Aşa văd creştinii tot ce se întâmplă. Învăţăm azi să apreciem pacea mai mult decât bogăţia – poţi pierde totul într-o oră, să apreciem comuniunea mai mult decât frica. Creştinii ştiu că orice s-ar întâmpla, sufletul tot la Dumnezeu ajunge și încearcă să ajungă cât mai viu și curat. Restul … mi-e milă de ei.
– Acest război a adus în atenţie şi dorinţa de a ne ajuta semenii. Au existat persoane care au spus că avem şi noi copii şi bătrâni care trebuie ajutaţi…
– Minunată atitudinea de fraternitate și ajutor – fără nicio discuţie. O adevărată lecţie de întrajutorare pe care ucrainenii nu o vor uita, dar și dezechilibrată în acelaşi timp. Am participat activ și cunosc realitatea. Ospitalitatea românului este proverbială și unică aş putea spune în lume, dar are și dezavantaje. S-a ajutat mult, dar s-a risipit mult. Îmi dau seama că poporul acesta al nostru, odată urnit pentru ceva bun, dă cu nemiluita – este extraordinar acest lucru, ştiam asta, dar ar fi minunat ca aceste gesturi să se întâmple mai des și pentru ai noştri.
– De ce Dumnezeu îngăduie atâta suferinţă?
– Pentru ca viaţa fără El asta înseamnă, suferinţă. Asta alegem, asta avem. Am primit de multe ori o întrebare la mai toate clasele unde am predat, o întrebare la care nu ştiam răspunsul – de fapt este o întrebare filosofică imposibilă, credeam eu, și anume „Poate Dumnezeu să facă o stâncă atât de mare încât să nu o poată ridica?” Ei bine, poate, şi această stâncă este libertatea omului. Toate poate face Dumnezeu, un singur lucru nu poate, și anume să-l facă pe om să-L iubească. Dumnezeu nu este bucuros de nimic din ce se întâmplă, dar oamenii au alţi dumnezei. Aţi observat că oamenii şi-au făcut dumnezei proprii, după felul și nevoile lor? Câţi dintre noi mai credem și mai ales ne conectăm la Dumnezeul cel adevărat? Aceşti dumnezei falşi – dumnezeul tolerant, dumnezeul artistic, dumnezeul modern, dumnezeul neputinţelor, dumnezeul „lasă că merge și aşa”, dumnezeul „activat la sărbători” și asta ca să avem motiv să bem și să mâncăm, aceşti dumnezei ne trădează și ne părăsesc în situaţii de genul. Hristosul cel adevărat este Dumnezeul despătimirilor – fericiţi cei curaţi cu inima că aceia vor vedea pe Dumnezeu. Dumnezeul cel adevărat se cunoaşte doar prin Duhul Sfânt, iar Duhul vine doar la omul care se luptă cu sine însuşi, nu cu lumea. De aceea oamenii nu iubesc pe Dumnezeu, pentru că li se pare greu să lupte cu ei înşişi – din acelaşi motiv oamenii nu suportă adevărul, pentru că doare și, deşi îi face liberi, nu-l vor. Atunci îşi fac afişe cu Dumnezeu, dar afişul este afiş, iar viaţa cu Dumnezeu este cu totul altceva. Lipsa valorilor, a culturii, naşte oameni slabi, fără viziune – aceştia dacă ajung în funcţii mari distrug totul, inclusiv pacea, prin alegerile lor, iar noi – poporul – dezbinat și înfricoşat, suntem conduşi foarte uşor. Nu Dumnezeu dă războaie, ci oamenii le fac, iar El ne lasă în ele ca să ne întoarcem la El. Când nu venim de bunăvoie, venim muşcați de necazuri și strâmtorări.
– Cum am putea să trăim fără să ne raportăm mereu la părerea oamenilor despre noi?
– Așteptările din partea oamenilor sunt principala sursă a depresiei. Deși funcționăm pe feedback, pe răspuns la așteptările noastre, este periculos de a-ți seta viața și mai ales bucuria sau împlinirea pe asta. Lumea e așa cum e – contrastul dintre Duminica Floriilor în care lumea ovaționa și Vinerea Mare în care aceeași lume hulea – este o adevărată lecție pentru fiecare despre părerea lumii. Hristos le-a vindecat bolile, le-a înviat morții și tot L-au răstignit. Noi, incomparabil, nu am făcut nimic. Lumea nu te iubește pentru că nu vrea, pentru că nu știe să o facă, pentru că nu are timp, pentru că nu are interes, deci ce așteptări ai?? Lumea e o sumă de păreri, mai toate provenite din alte păreri și tot așa – ce adevăr vrei?? Problema este la noi, nu la lume. Deci fără așteptări, să fii șocat când cineva îți mulțumește, sau te salută sau își aduce aminte de tine. Mântuitorul ne-a sfătuit de la început că ”În lume necazuri veți avea”, iar creștinilor le spune „lumea iubește ce e al său, dar Eu v-am ales pe voi din lume de aceea vă urăște pe voi lumea”. Iubirea este dezinteresată prin definiție, de aceea și binele făcut ar trebui să fie la fel – iar acest dezinteres îți asigură libertate. Singura răsplată de care poți fi sigur este la Dumnezeu Cel care dorește nespus să fie dator.
– Ce la transmiteţi botoşănenilor cu prilejul sfintelor sărbători pascale?
– Veniți de primiți Lumină, veniți de primiți putere! Veniți de primiți credință, veniți de primiți mângâiere! Veniți de vedeți ce iubire ne-arată în toate Hristos! Veniți de-nțelegeți odată cât sunteți de prețioși! Hristos a Înviat!
