Botoșăneanul George Țurcanaşu – lector dr. la Departamentul de Geografie al Universității„Alexandru Ioan Cuza”, specializat în Geografia teritoriilor, cartografie şi modele cantitative utilizate în geografie – crede că doar descentralizarea și regionalizarea vor oferi șanse de dezvoltare Moldovei.
Reporter: Care sunt problemele principale ale sistemului administrativ actual din România? De ce e nevoie de descentralizare, regionalizare?
George Țurcănașu: În orice societate, sistemul administrativ este conceput în scopul eficientizării gestiunii resurselor umane şi naturale ale unui teritoriu. E necesar ca acest sistem să fie flexibil şi să articuleze într-o manieră echilibrată şi funcţională necesităţile fiecărui nivel de organizare (local, judeţean, regional etc.), conform principiului subsidiarităţii.
Atunci când statul era închis în spatele frontierelor, un sistem centralizat era relativ eficient. Odată cu deschiderea economică şi teritorială, acest tip de sistem nu mai asigură coeziunea necesară, punând în pericol chiar supravieţuirea funcţională a României. Permiteţi-mi o analogie. Scoateţi janta de la o roată de bicicletă. Ceea ce era cândva o structură rigidă şi funcţională, devine o instalaţie extrem de fragilă, din care spiţele se pot risipi. Tot aşa şi structura teritorială a României nu mai este decât o construcţie fragilă. Teritoriile pulverizate în alveole judeţene de mici dimensiuni, slab interconectate, în absenţa unor metropole regionale autohtone, sunt nevoite să se recentreze funcţional pe metropole din afara graniţelor. Bucureştii, în rol de pivot în ecuaţia teritorială naţională, este insuficient pentru a asigura coeziunea teritorială a României. În lipsa unor metropole regionale pe post de relee în teritoriu şi în cvasi-absenţa relaţiilor directe între judeţele vecine, Capitala nu-şi poate juca eficient rolul de metropolă naţională.
În cazul unui teritoriu naţional care e nevoit să gestioneze şi numeroasele bariere naturale (munţi, bariere hidrografice) ce se interpun în calea comunicării între substructurile naţionale şi între acestea şi Capitală, cum e şi cazul României, a rămâne blocaţi într-o guvernanţă de tip centralizat nu e deloc eficient. Teritoriile periferice, cu o accesibilitate mai redusă la serviciile Capitalei, sunt marile perdante ale guvernanţei centralizate. Adesea, aceste regiuni sunt ocolite de marile proiecte ce le-ar include în circuitele continentale, pentru că, pur şi simplu, capitala preocupată de propria încadrare în logică spaţială de funcţionare a meta-teritoriului european, nu vede utilitatea lor.
Cum ar ajuta Moldova – sau chiar Botoșaniul – descentralizarea și regionalizarea?
Un sistem administrativ regionalizat, ori unul federalizat, ne-ar face cât de cât responsabili pe noi, locuitorii periferiei, de bunăstarea sau măcar de eşecul nostru. Principalul avantaj al regionalizării, valabil pentru toate potenţialele regiuni ale ţării, ar fi ar fi creşterea coeziunii teritoriale în interiorul acestora, creştere care se va repercuta şi asupra competitivităţii regionale în raport cu structurile similare ale altor state.
În mare măsură repercusiunile regionalizării asupra Botoşaniului depind de maniera în care se va realiza regionalizarea şi de configuraţiile viitoarelor regiuni administrative.
O regiune mică, de tip două judeţe, construită în configuraţia spaţială aproximativă a regiunii de inspiraţie sovietică Suceava, ce a funcţionat până în 1968, ar determina o contracţie şi mai puternică decât până acum a municipiului şi a judeţului Botoşani. Deşi municipiul mai păstrează un avans demografic (din ce în ce mai mic!) faţă de Suceava, raportându-ne la alte decupaje ale urbanului, precum arealul urban morfologic (spaţiul construit continuu, ce alătură municipiului şi câteva comune proxime), aglomeraţia urbană sau zona urbană funcţională (ce înseamnă municipiul şi toate comunele din proximitate ce emit navetişti diurni într-o proporţie mai mare de 15% din populaţia lor ocupată), reşedinţa judeţului vecin deţine primatul. Cu excepţia câtorva indicatori unde se mai păstrează echilibrul între cei doi poli urbani vecini – serviciile sanitare sau numărul de salariaţi în companiile de stat sau private, la restul indicatorilor dominaţia Sucevei devine din ce în ce mai severă: numărul mediu de salariaţi în Suceava (inclusiv din sectorul public) e de peste 50 de mii de persoane, iar la Botoșani e de aproximativ 33 de mii, Suceava e centru universitar, are aeroport, mai mulţi turişti şi un brand mai consolidat.
Empirica cotidiană ne demonstrează că, uneori într-o manieră formală, alteori informală, autorităţile judeţene botoşănene au fost vasalizate deja de către cele din judeţul vecin. Unde mai punem că într-o configuraţie regională de tip două judeţe, poziţia mai centrală a Sucevei, dar şi faptul că reşedinţa judeţului vecin e nod de comunicaţie mai consolidat reprezintă atuuri importante în alegerea reşedinţei regionale. Mai mult, talia redusă a unor astfel de regiuni va face inutilă păstrarea în sistemul administrativ al nivelului NUTS3, judeţean. În aceste condiţii, şi ţinând cont de capacitatea de negociere foarte slabă a Botoşaniului cu Suceava, există slabe speranţe ca Botoşanii să se mai aleagă cu ceva bun în urma unui astfel de tip de regionalizare de inspiraţie sovietică.
Mai mult, în acest caz, e posibil să vorbim de un dublu impact negativ asupra oraşului şi judeţului, pentru că Botoşanii vor aparţine unei regiuni a cărei identitate se va construi în jurul „brandului” Bucovina.
Aceleaşi dezavantaje le-ar avea în cazul unei regionalizări cu 16 entităţi teritoriale ( număr care s-a vehiculat în spusele unor membri ale actualei coaliţii de guvernare) şi Vasluiul în raport cu Iaşul, şi Piatra Neamț, în raport cu Bacăul.
O regiune administrativă de talie mare creează multiple avantaje, inclusiv în plan intern. Pe lângă necesitatea păstrării nivelului NUTS3 (judeţul) în structura administrativă regională, Bacăul, Suceava, Botoşaniul, Piatra Neamţ, Vasluiul, de ce nu Galaţiul şi Focşaniul, ar avea o forţă de negociere puternică în raport cu oraşul primat – Iaşi, temperând tentaţia concentrării tuturor funcţiilor la nivelul noului centru.
”Vechile regiuni istorice au deja o logică teritorială verificată”
Ați vorbit la Școala de vară a MDM despre cum vedeți regiunile României și considerați că soluția corectă ar fi regiunile istorice ale țării? De ce?
Principala problemă pe care o ridică regionalizarea nu ar trebui să fie legată de chestiunea reşedinţelor, ci de stabilirea limitelor. În raport cu geometria regională, chestiunea reşedinţelor ar deveni una subsidiară, indusă.
Încă de la începutul prezentării de la Școala de dezvoltare de la Ipoteşti făceam o observaţie generală vis-à-vis de acţiunile de regionalizare, devenită banală în geografia regională: În acţiunea de stabilire a limitelor regionale apar câteva clivaje, dintre care cel mai important opune chestiunea spaţiilor polarizate (a zonelor de influenţă a oraşelor regionale, de exemplu), chestiunii omogenităţii spaţiale. La scară regională, omogenitatea nu mai înseamnă, ca în cazul teritoriilor situate la niveluri scalare inferioare (subregional, local), omogenitatea condiţiilor naturale, ci mai degrabă se suprapune pe chestiunea identităţii. În realitate, opoziţia spaţii polarizate vs. teritorii omogene se traduce la scara viitoarelor configuraţii regionale în opoziţia dintre teritorialitatea superficială (modul de practicare a teritoriilor – relaţiile între diversele locuri şi vectorii acestora) şi teritorialitate profundă – cu alte cuvinte, a identităţii teritoriale.
Ingineria teritorială la care au fost supuse componentele României în acţiunea de realizare a sistemului teritorial naţional centralizat a imprimat şi un clivaj la nivelul celor două tipuri de teritorialitate (superficială şi profundă) mai ales la nivelul zonelor de influenţă a oraşelor de talie regională. Dacă în primele decenii de existenţă a statului român, Iaşul şi-a menţinut aria de influenţă la nivelul întregii Moldove, în prezent judeţele Galaţi şi Vrancea sunt mai legate de aria de polarizare metropolitană a Bucureştiului.
Scoase din logica lor teritorială naturală, cele două judeţe au devenit parte a unui spaţiu interstiţial, unde Galaţi, oraşul primat al sudului Moldovei, nu reuşeşte să se impună nici măcar ca un centru eficient de polarizare subregională.
Ca debuşeu portuar unic al Moldovei apusene, importanţa Galaţiului ar fi mult mai mare dacă ar aparţine unei regiuni care s-ar suprapune, în linii generale, teritoriului fostului stat moldovenesc din interiorul limitelor actuale ale României.
Deşi pare a fi un obiectiv al ultimilor episoade ale regionalizării, chestiunea identităţii regionale ţine mai degrabă de estetica discursului, care imprimă o „aură intelectuală” spuselor politicienilor. Dacă nu ar fi fost bariera montană, probabil nu s-ar ţine cont în regionalizare de existenţa unor teritorii intra- şi extra-carpatice.
Dacă ar fi să revin în orizontul nostru regional, nu pot să nu vă reamintesc ridicolul acţiunii autorităţilor sucevene de a aduna teritorii „de-o regiune”, atribuindu-le calitatea de “bucovineni” botoşănenilor, ba, în unele cazuri, chiar şi nemţenilor.
Am să federez câteva avantaje ale unor regiuni mari, unele amintite deja în răspunsurile anterioare:
- E de preferat să construim structuri regionale mari, capabile să concureze cu celelalte regiuni europene; cel mai bine limitele ar trebui fixate pe vechile limesuri istorice – au o logică teritorială verificată deja.
- Dacă orgoliile municipiilor sunt prea mari, e de preferat ca funcţiile administrative regionale să fie multilocalizate, decât să realizăm regiuni de tip sovietic (două județe). Regiunile mari au o forţă de negociere cu Capitala mai mare, iar proiectele regionale vor fi mai importante.
- Nu trebuie sa creăm reședințe infatuate, „noi București” in teritoriile regionale – nu trebuie să cădem în ispita unui nou tip de centralism – cel regional. Mai multe judeţe în componenţa unei regiuni va crea un anumit echilibru teritorial între reședința regională şi celelalte reşedinţe de judeţ, ce vor avea împreună o forţa de negociere sporită
- Oraşul primat trebuie să se regăsească între aceste reședințe (multilocalizate sau nu). Nu mai avem timp să reinventam teritorii regionale – nu începem de la „0” o noua teritorialitate! Ar fi o risipă inutilă de energie. Acest oraş e necesar să devină o veritabilă metropolă regională, capabilă să asigure competitivitatea regiunii. Oraşul mare se află în concurenţă cu alte oraşe regionale sau chiar cu unele capitale de stat.
Ce importanță ar avea orașele mari din România în soluția propusă? Care ar fi componenta de reformă administrativă?
Întrebarea se leagă perfect cu ultima parte a răspunsului precedent.
Avantajul marelui oraș din partea orientală a UE e că, odată cu deschiderea economiilor naționale către economia globală, beneficiază de o a doua sursă de dezvoltare; celei teritoriale i se adăugă o alta internațională.
Din această perspectivă, orașele regionale, cele aflate din punctul de vedere al ierarhiei urbane imediat după Capitală, au un avantaj față de cele situate pe nivelele ierarhice inferioare. Având deja constituit un hinterland regional, facil de perceput mai ales prin fluxurile cotidiene sau săptămânale ale studenților sau ale altor categorii de persoane, aceste orașe au o mare capacitate de a produce forță de muncă înalt calificată și de a reține elitele.
Astfel, orașele regionale ale României (Cluj, Timișoara, Iași etc.) au acumulat, în evoluția lor recentă, funcții care altădată erau specifice doar metropolei naționale, devenind huburi aeronautice capabile să conecteze regiunile la fluxurile internaționale sau centre ale industriilor creative sau IT&Outsourcing, curtate de către marile companii multinaționale.
Devenind jucători ai economiei globale, polii urbani secundari intră, pe segmentele economice amintite, în competiție directă cu marile orașe ale altor teritorii naționale. Cu o accesibilitate redusă la nucleul economic european, datorată inexistenței unor relații terestre rapide, Iașul înregistrează câteva performanțe economice, mai ales, în activitățile specifice domeniilor IT&Outsourcing.
Nu întâmplător,cele mai consolidate oraşe regionale (Cluj, Iaşi şi Timişoara), pe care le-am putea numi în raport cu mai marile metropole regionale poloneze (Cracovia, Tri Miasto – Gdansk, Gdinya, Sopot -, Wroclaw, Poznan, Lodz , metropole regionale emergente, s-au detaşat în ultimul deceniu de urmăritoarele lor – Constanţa, Braşov, Craiova sau Galaţi, cândva egale ca dimensiune demografică.
Chiar în ciuda unor dezavantaje evidente, din care cel mai important pare a fi slaba accesibilitate a la nucleul dur al UE, Iaşul, de departe cel mai important oraş al regiunii noastre, are câteva atuuri pe care şi le-a valorifica în dezvoltarea sa recentă. E vorba de calitatea și cantitatea forței de muncă, accesibilitatea sitului –datorată în exclusivitate evoluției relațiilor aeroportuare, proximitatea facilităților de învățământ superior și de cercetare fundamentală.
Dar mai există un reper important, mai ales pentru industriile recente – IT, alte industrii creative şi Outsourcing– stocul de birouri moderne (peste 300 mii mp în prezent – unul dintre cele mai importante din rândul oraşelor regionale din partea central şi estică a Europei), ce reprezintă o condiție necesară implantării marilor companii multinaționale.
Aşa cum am mai spus, aceste oraşe sunt singurele capabile să insereze regiunea într-o manieră cât de cât eficientă la nivelul economiei internaţionale. Ca şi în cazul reformelor administrative ale altor state, aceste oraşe mari trebuie să devină reşedinţele principale ale viitoarelor regiuni administrative.
Din perspectiva mea, Bucureştiul, Clujul, Iaşul, Timşoara, Craiova, Constanţa şi Oradea, eventual alături de alte oraşe terţiare la nivel național, dar importante la nivel regional ar trebui să devină reşedinţele unor regiuni de talie mare (7 sau 8 la număr, în funcţie de viitoarea poziţie a Bucureştiului în sistemul administrativ românesc), calate în mare parte pe regiunile istorice.
Valorile centrale, precum media demografică (peste 2,7 milioane locuitori per regiune – în cazul a 7 regiuni administrative) sau mediana demografică a regiunilor (1,9 milioane locuitori) astfel obţinute, ne-ar situa încă departe de valorile Germaniei, Franţei sau Belgiei, dar în proximitatea valorilor Spaniei, Italiei şi Poloniei – modele de bune practici în UE.
„Regiunea își va negocia proiectele de anvergură direct cu Bruxelles, fără amestecul capitalei”
Un model de succes, cel puțin din punctul de vedere al absorbției fondurilor europene, este cel polonez, legat de regionalizare. Avem ce învăța de la ei?
Avem ce învăţa de la reforma administrativă din Polonia. Atât din lucrurile bune, cât şi din greşeli.
Intervenţia administrativă asupra unui stat de exact două ori mai mare decât România, deşi are multe imperfecţiuni (între cele 16 regiuni, există şi câteva compromisuri teritoriale ce au generat voievodate a căror forță e submediocră, ce pune probleme accesării într-o manieră directă a fondurilor europene), poate fi considerată, mai ales din perspectiva nivelelor teritoriale potenţate din punctul de vedere administrativ, un exemplu de bune practici.
Cred că se impune necesitatea unei paranteze în care am să vorbesc puţin despre Sistemul European Statistic si Administrativ. Acesta e alcătuit din mai multe paliere teritoriale dispuse trans-scalar (de la scara naţională, supra-regională şi regională, la cea locala): NUTS 0, NUTS 1, NUTS 2, NUTS 3, LAU 1 şi LAU 2. NUTS reprezintă Nomenclatorul unităţilor teritoriale pentru statistică, iar LAU (abrevierea în limba engleză)– Unităţile administrative locale.
Nu toate statele UE au aceste nivele statistice oficializate ca teritorii administrative. România, de exemplu, deşi colectează datele la toate nivelele (mai puţin LAU1), nu are oficializate administrativ NUTS1 (Macro-regiune), NUTS2 (Regiunea de dezvoltare) şi nici LAU1 (teritoriu intermediar între comună şi judeţ – de tip raion, plasa). Nivelul regional e dat de regulă de nivelul NUTS 2, dar în unele state, precum Germania, Belgia, parţial Franţa, taxonul regional se consumă la nivel NUTS 1.
La polonezi, odată cu regionalizarea s-a produs şi completarea gridului administrativ cu powiatul (LAU1)- un nivel intermediar între gmina (LAU2 – comuna poloneză) şi nivelul NUTS 3 actual, ce a preluat majoritatea competenţelor administrative de la nivelul LAU2.
M-aş opri puţin la nivelul administrativ LAU 1 – care e absent acum din administraţia românească. Din perspectiva regionalizării, acest nivel în regionalizarea poloneză a reprezentat holonul spaţial, unitatea de bază a compunerii noilor voievodate – regiunile poloneze.
Aceste organizări se agregă funcţional şi administrativ la nivelul NUTS III (judeţean, departamental etc.), iar mai multe astfel de entităţi teritoriale formează regiunea – NUTS II. Cel puţin pentru România (dar cred că nu e singura ţară UE), inserarea unui nivel intermediar între comună şi judeţ reprezintă şi o chestiune de eficientizare a administraţiei, având în vedere că pot prelua majoritatea prerogativelor comunale (LAU 2).
Astfel, se va reduce numărul actual de peste 3000 de UAT-uri locale la doar 400-450 de astfel de entităţi. În aceste condiţii, comuna va rămâne unitatea de bază a statisticii locale, dar va putea avea si un rol de reprezentativitate la nivelul consiliilor de plasă (va trimite un număr de consilieri în funcţie de dimensiunea demografică). Această repliere la nivelul administraţiei locale, va genera UAT-uri capabile să se autofinanţeze.
Polonia a înţeles extrem de bine acest lucru, alcătuind powiat-uri – echivalentul vechilor plase sau ocoale din istoria administrativă a României, respectiv a Moldovei. Pornind reforma administrativă de jos în sus, aceste powiat-uri au fost elementele de bază ale proiectului regionalizării în Polonia.
Cum putem evita ca Moldova să nu devină și mai săracă decât este, în urma regionalizării?
Nu cred ca vă pot răspunde direct la aceasta întrebare, dar pot să vă spun ce ar putea face o regiune recunoscută administrativ pentru a evolua.
Moldova e un teritoriu periferic al UE. Nu suntem naivi să credem că vom învinge marea inerţie economică şi vom înainta zeci de locuri în ierarhia prosperităţii. Deşi o bună parte a pârghiilor administrative şi economice vor rămâne în curtea Bucureştiului, Regiunea va deveni ordonatoare de credite şi îşi va putea negocia proiectele într-o manieră directă cu Bruxelles-ul, fără a mai simţi presiunea filtrului centrului naţional.
Foarte important e şi faptul că Regiunea îşi va putea prioritiza marile proiecte, necesare creşterii coeziunii teritoriale şi a competitivităţii sale regionale în raport cu celelalte regiuni europene – de la proiectele de infrastructură de transport mai mari sau mai mici, la construcţia unor obiective sociale şi economice prin care să asigure într-o manieră mai etică şi mai echitabilă serviciile în teritoriu, dar şi realizarea unei diviziuni teritoriale a muncii, care să eficientizeze economia regională.
Creşterea accesibilităţii la nucleul dur european sau deschiderea economică spre estul Europei (către Republica Moldova, Ucraina sau chiar mai departe, spre sudul Rusiei europene sau Caucaz), ce vor fi posibile prin prioritizarea proiectele de infrastructură, vor transforma din nou Moldova într-un spaţiu de tranzit şi de convergenţă a fluxurilor economice.
Oricum, prin regionalizare vom deveni cât de cât responsabili de bunăstarea noastră.
„Mă îngrijorează că mulți tineri aleg să studieze în altă parte, nu în Moldova”
La unirea din 1859 cele mai mari patru orașe ale României erau București, Iași, Botoșani și Galați. La Botoșani și Galați e de înțeles, să zicem, dar Iași de ce rămâne în urmă?
Proiectarea şi construcţia logicii teritoriale a noului stat şi drenarea tuturor forţelor teritoriale către noul centru politic a stat la baza regresului Iaşului şi Botoşanilor, în special. Aceste oraşe s-au regăsit la periferia intereselor României.
Dacă Iaşul era aproape egalul demografic al Bucureştiului, iar din perspectiva economică şi a modului de viaţă era superior la momentul 1859, în câteva decenii situaţia se va inversa. Galaţii a mai evoluat un interval, pentru a ajunge la dimensiunea sa critică date de noile funcţii dobândite după Tratatul de la Adrianopol. Însă, intrarea Dobrogei şi proiectarea şi construcţia portului maritim de la Constanţa a dus la stagnarea creşterii economice către finalul secolului al XIX-lea.
Să ajungem în contemporaneitate, însă. Iaşul e mai rezilient decât pare. Imaginea unui oraş care se degradează e mai degrabă prezentă la nivelul locuitorilor regiunii noastre. În ciuda faptului că acţiunile autorităţilor locale nu rezonează şi nu se armonizează întotdeauna cu necesităţile, Iaşul are mai multe resorturi de dezvoltare despre care am vorbit deja.
Unele sunt antreprenoriale, altele sunt legate de investiţiile marilor companii multinaţionale, mai ales din domeniile IT, outsourcing sau din zona industriilor creative. Toate aceste domenii la un loc, adună mai mult de 30 de mii de salariaţi, valoare ce a poziţionat oraşul în 2019, alături de Timişoara pe locurile 3-4, după Bucureşti şi Cluj în ierarhia naţională.
Atât de dinamice au fost aceste sectoare economice la Iaşi în ultimii ani, încât acum când vorbim e posibil să îşi fi consolidat deja poziţia a III-a la nivel naţional. Am să vă dau şi un exemplu – cea mai mare companie din sectorul CAEN 6201 – Activități de realizare a soft-ului la comanda (software orientat client) a devenit Amazon.com. Care-şi are sediul social în Iaşi.
Bineînţeles, nu e totul roz. Din cauza unei accesibilităţi reduse pe infrastructura rutieră şi feroviară, marile investiţii din industria de transformare sunt relativ puţine în raport cu oraşele comparabile din ţară. Lucrul acesta e vizibil şi în cazul tuturor oraşelor importante din Moldova mai puţin norocoase decât Iaşul; unele dintre acestea alimentând în continuarea zona shrinking cities, nereuşind să-şi stopeze declinul. Din păcate şi Botoşani se regăseşte în această categorie.
Oricum, în ciuda faptului că Iaşului i s-a creat un handicap regional în raport cu alte oraşe sau metropole regionale (Cluj, Timişoara sau Craiova), prin faptul că nu a fost ales drept sediu al ADR Nord-Est, a avut, în deceniul scurs de la ultimul recensământ, cea mai importantă evoluţie demografică între marile oraşe (din perspectiva populaţiei rezidente, excluzând migrația formală basarabeană).
Dacă mă îngrijorează ceva, e decuplarea lentă a centrului universitar de hinterlandul său tradiţional. Din ce în ce mai mulţi tineri din judeţele regiunii aleg, sub presiune PR-ului şi a unor imagini de marcă mai consolidate, alte centre universitare externe regiunii. E un lucru grav, pentru că un absolvent care se întoarce de la Cluj sau Bucureşti (cu universităţi din acelaşi palier valoric internaţional) vine gata deteritorializat. I se întăreşte convingerea că trăieşte într-o regiune care nu-l merită.
Ar fi deajuns doar să avem autostrăzi, o infrastructură mai modernă, și pe urmă ne descurcăm noi?
E o întrebare ce ar putea genera un interviu întreg.
A avea o infrastructură modernă de transport e o condiţie necesară, dar nu şi suficientă. Cu o autostradă transcarpatică, tot mai departe de vest vom fi decât Transilvania sau Banat. Acum mai depinde şi care va fi în viitor diferenţa de timp.
De la Timişoara la Budapesta (am ales capitala Ungariei ca să dau ca reper un nod obligatoriu de trecere pe reţeaua autorutieră europeană către majoritatea statelor UE), dacă rezolvăm rapid cu trecerea frontierei, putem ajunge în mai puţin de 3 ore. Şi de la Cluj către Budapesta, când se va da în folosinţă sectorul Biharia-Oradea-Cluj al autostrazii Transilvania se va ajunge în aproximativ 4 ore.
Dacă însă noi vom continua să acoperim distanţa către Cluj din Iaşi şi din Botoşani în 8-9 ore, ca acum, nu vom mai putea să ne utilizăm avantajele economice comparative sau competitive din regiune. Vom rămâne fundătura Europei.
Cred că o altă condiţie cel puţin la fel de importantă e creşterea coeziunii teritoriale în Moldova, ce poate să se realizeze prin strângerea legăturilor între alveolele judeţene, care la momentul actual aproape că se ignoră unele pe altele.
E foarte posibil ca în regiunea noastră teritoriile judeţene să fie atât de decuplate, încât Moldova să nu mai fi decât un teritoriu relict – doar un construct topografic în care mai funcţionează doar identitatea locuitorilor săi – moldovean ca vasluian, moldovean ca ieşean sau moldovean ca botoşănean.
În teoria sistemelor, dacă entropia internă a unui subsistem e mai mare decât cea a exteriorului, înseamnă că acel subsistem nu mai există.
Când credeți că factorul politic va fi nevoit să admită că e nevoie de descentralizare și va renunța la centralismul acesta excesiv?
Din perspectiva mea, ar fi trebuit să o fi făcut deja! Dar e destul de greu să vă răspund. Fiind o acţiune ce ar trebui iniţiată de politicieni, cred că e necesar să aşteptăm o schimbare de generaţii la vârful partidelor politice. Bineînţeles şi la nivelul restului populaţiei. Noua generaţie, mai umblată prin lume şi mai puţin captivă modelului centralizat de guvernanţă naţională ar putea să aducă schimbarea.
Până atunci, chestiunea regionalizării va rămâne bau-baul teritorial suprem al românului. Dincolo de interesele baronilor judeţeni, repetatele dezbateri din ultimele două-trei decenii asupra înţelesului regionalizării au condus din nou şi din nou la un sentiment de nelinişte, nu numai în rândul guvernanţilor, ci şi al cetăţenilor de rând, captivi modelului de gestiune centralizată a teritoriului, inoculat de mai bine de un secol şi jumătate, ca şi cum apariţia şi (re)teritorializarea regiunilor ar putea să culmineze în cele din urmă cu un eşec al naţiunii.
Interviu realizat de Cătălin MORARU
