Botoșăneanul Gheorghe Iavorenciuc este pe primul loc în topul românilor care au vizitat, pe cont propriu, cele mai multe țări din lume și pe locul 344 în clasamentul mondial.
Reporter: – Ați ajuns să figurați pe locul I în topul românilor care au călătorit în cele mai multe state din lume. Cum ați ajuns în această postură?
Gheorghe Iavorenciuc: – Nu am urmărit niciodată acest lucru, dar informația a fost preluată din ce s-a scris și ce s-a spus pe un portal mondial care se cheamă nomadmania.com. E un site care se referă la oamenii care circulă singuri în lume, fără agenții de turism, fără să fie implicați în turism. Sunt cei care călătoresc din pură curiozitate, un fel de exploratori. Cu siguranță sunt oameni cu bani care poate au călătorit mai mult decât mine, prin agenții de turism, însă pe acest site eu sunt pe primul loc între români.
– Cum a început această aventură?
– Aventura începe de când te naști pentru că totul pleacă de la dragostea de cunoaștere, nevoia de a ști. Poate și mediul în care m-am născut a fost hotărâtor pentru că eu am venit pe lume la țară. Copil fiind, scobeam cu un bețișor în pământ și descopeream cum sunt gândăceii, furnicile și celelalte insecte. De acolo a început totul…
– Și ce v-a determinat să deveniți ceea ce sunteți?
– Fiecare om are aventura lui. La mine ce a contat a fost aventura cunoașterii. În clasa a II-a citeam deja cărți, în clasa a V-a cunoșteam toate țările și capitalele lumii. Întotdeauna mi s-a părut fabulos pământul acesta. Știam că toate informațiile pe care le primeam de la cei din jurul meu erau vremelnice. Și mai este ceva – mi-a plăcut mereu să fiu un om liber, să cunosc și să înțeleg eu lumea, nu așa cum încercau să mi-o prezinte unii. Pe vremea lui Ceaușescu nu am avut posibilități – erau închise granițele, dar vedeam în fotografii Parisul, Veneția, vedeam indieni, Mato Grosso…
– Deci primele călătorii nu au fost cu pasul, ci cu gândul…
– Așa a fost atunci. Am scris foarte mult pe vremea lui Ceaușescu…am fost scriitor, am fost dramaturg. Îmi aduc aminte de o poezie – „Cele două jumătăți ale portocalei” – scrisă în 1977. Este o imagine a ceea ce ni se prezenta atunci – că jumătatea noastră este cea mai frumoasă, cea mai savuroasă, doar că lucrurile nu mai stau așa când guști din cealaltă jumătate.
– Și ați gustat din cealaltă jumătate…
– Omul nu trebuie să primească nimic mură-n gură, ci să analizeze toate lucrurile prin conștiința sa, prin propriile simțuri. Așa cunoaște totul. E vorba de setea de cunoaștere cu care a fost înzestrat omul. Am fost în 135 de țări, dar de ce să nu le văd pe toate? A fost ideea care m-a ghidat mereu.
– Mai știți cu ce ați început?
– Cu lunca Siretului. Atunci au fost primii pași ai cunoașterii. Mergeam la prins pește cu mâinile, mergeam la sapă și trebuia să ajung la capătul rândului cu perseverență și cu răbdare. Știam că numai prin cunoaștere pot să răzbesc totul.
– V-ați numărat vreodată pașii?
– Cred că ceea ce contează este primul pas. Ceilalți vin de la sine. Iar pașii nu trebuie numărați, ci trebuie făcuți.
– Puteați să vă fi mulțumit cu statele considerate leagăne de cultură, dar ați mers mai departe.
– Unii spun țări exotice, dar exotismul înseamnă să fii primul la un moment dat, iar restul vin din urmă. Să fim sinceri – turismul a intrat într-o zonă comercială și se prezintă doar o anumită fațetă, care îi interesează pe unii sau pe alții. Explorarea nu este comercială, iar cunoașterea se referă doar la tine și despre tine – ce știi, ce ai văzut. Acum se merge pe ideea – Bucovina este cea mai frumoasă, Transfăgărășanul este cel mai frumos drum din lume, dar eu am fost la 4.000 de metri altitudine, unde se construiește acum o autostradă care va lega China de Pakistan. Trăim într-o realitate deformată de interese.
– Ați avut nevoie de curaj?
– Viața este pe cont propriu. Nimic nu ar trebui împărțit cu ceilalți, care te pot înșela, care pot deveni o piatră de moară. Ce înseamnă asta – că tu răspunzi de tine. Curajul ce înseamnă – să înfrunți ceva și să nu fii pregătit, ori eu unul m-am pregătit toată viața. Curajul e de fapt încrederea în tine.
– Cum vă stabiliţi itinerariile?
– Este ca și cum ai lua o carte dintr-o bibliotecă în care sunt 30.000 de volume. Uneori, simți o afinitate față de ceva. Cum să nu mă duc eu în Africa, să văd triburile care și în secolul XXI umblă dezbrăcați?! Și atunci îmi fac un traseu și îmi îndeplinesc cerința sufletului necunoașterii mele. E ca și cum aș citi o carte, indiferent că mă duc în Etiopia sau Burkina Faso. Mă pregătesc însă cu o lună înainte sau chiar cu câțiva ani înainte – să știu atmosfera, obiceiurile, limba, etc. Abia ulterior îmi fac traseul. Apoi apelez la localnici pentru că vreau să-mi arate Afganistanul un om din Afganistan. Există o comunitate internațională fabuloasă cu oameni buni, circa 40 de milioane de persoane la nivel mondial, care ar fi bucuroși să te primească la ei acasă. Majoritatea oferă cazare la ei acasă, fără să te coste nimic. Te primesc ca prietenii. La rândul lor, ei merg în alte țări…Eu, de exemplu, am primit patru persoane din Australia și i-am plimbat toată România și le-am arătat frumusețile prin ochii mei, nu prin intermediul intereselor celor de la firmele de turism.
– Cum vă primesc localnicii?
– Pentru ei e o mare curiozitate. Toți sunt interesați să vadă cum arată un om dintr-o altă parte a globului, fără barierele politice, fără barierele religioase sau de altă natură, fără teama de necunoaștere și fără frică. Unii m-au considerat ca un „semn” al viitorului. Ei vedeau în mine libertatea, omul fabulos, omul care a venit să-i viziteze. În Afganistan și în Pakistan am fost în timpul pandemiei. Nu era niciun străin atunci pe acolo și toți veneau să mă vadă. Am făcut mii de poze. Toți din zonă știau că am venit și era ceva de genul de la Botoșani la Galați, dar toată lumea știa că am venit. Eu de regulă închiriez mașini, dar în Coasta de Fildeș nu există așa ceva și convenisem cu un așa-zis taximetrist, dar ghidul meu nu s-a înțeles cu el la preț. Vreau să vă spun că toți localnicii au intervenit în apărarea mea. Am urcat mai apoi într-un autobuz și toți m-au adoptat imediat – eram unul de-al lor.
– V-ați lovit de reacția autorităților?
– Și autoritățile sunt tot oameni. În România poate nu mă deosebesc de mulți alții, dar peste tot pe unde umblu sunt primit deschis pentru că ei văd în noi viitorul. În Pakistan există o poliție a turismului și veneau și mă luau ei cu microbuzul și mă duceau 3-40 de kilometri. În fapt, despre ce este vorba – de un schimb de cunoștințe și de conștiință, un schimb de cunoaștere și de încredere reciprocă.
– Și totuși unde vă cazați?
– Să vă spun un lucru – cuvântul hotel nu este legat de conștiința omului sau de ospitalitate. Este un loc comercial, unde plătești ca să ai unele servicii. Acum 300 de ani erau pustnicii care mergeau dintr-un loc în altul și înnoptau unde se nimerea. Ei, așa ceva se întâmplă peste tot în lume. Oamenii știu că odată ce s-a făcut noapte, te primesc și dormi la ei pentru că a doua zi te trezești și mergi mai departe, iar un loc de dormit nu costă nimic. Este doar un loc de odihnă.
– Cum arată bagajul dumneavoastră?
– Trebuie să iei cu tine doar dorința de cunoaștere și să ai ochii deschiși, să înțelegi lucrurile care se întâmplă în jurul tău. Ai văzut oameni cu barbă, da. Atunci de ce să iau aparat de ras? Ai văzut oameni care spală hainele? Atunci de ce să iau mai multe tricouri? Poți să mergi cu mâinile în buzunare pentru că mâncare poți să îți iei de acolo.
– V-a uimit ceva în acest periplu?
– În Etiopia, undeva aproape de granița cu Kenya, există o zonă a triburilor, mare cât șase Românii, unde oamenii încă mai umblă dezbrăcați. Ei bine, acolo timpul se măsoară total diferit – sunt socotite doar orele cu lumină. Pentru ei, noaptea nu contează.
– Cum ați descrie călătoriile?
– Fiecare țară are lecția ei. În Afganistan, de exemplu, cei care muncesc la stat câștigă un dolar pe zi. Restul trăiesc într-o sărăcie cruntă. Așa se explică de ce sunt atât de ușor de atras în războaie. Pentru 10 dolari, ei sunt în stare să facă orice, dacă le dai și o armă. Dar talibanii sunt urâți în primul rând de poporul afgan – ei nu înțeleg de ce acel cineva care investește 40 de milioane de dolari în război nu investește în viață bună.
– Ce ați văzut acolo și nu există în România?
– În Burkina Faso am ajuns într-un trib, unde am văzut ce înseamnă o familie. Acolo am realizat că de fapt noi nu trăim împreună. Noi ne retragem fiecare în debaraua lui, avem copilul nostru, Mercedesul nostru și trăim undeva în afara colectivității. Trăim singuratici și zicem că trăim bine.
– V-a fost totuși frică de ceva?
– Nu m-am pregătit pentru confruntări periculoase și m-a surprins lipsa mea de cunoaștere, pentru că, vrem nu vrem, fiecare om se adapă prima dată de la fântâna lui din curte. Din Etiopia, am fugit de frica războaielor după numai 12 zile. Au fost două triburi care s-au războit pentru o vacă.
– Totuși mergeți în zonele de conflict…
– Am fost în Irak, am fost în Liban, am fost în Afganistan, iar acum vreau să-mi verific cunoștințele, dacă este corect ceea ce se întâmplă, dacă este corect ce fac americanii.
– Credeți că se știe prea puțin despre popoare?
– Nu se știe prea puțin, ci nu mai are cine să scrie. Ne complacem în această viață ușoară, unde oamenii preferă să simtă gustul berii, decât să investească în cunoaștere. Preferăm concediile în Bulgaria sau în Dubai, unde nu faci altceva decât să stai cu burta la soare.
– Vă veți opri vreodată?
– Nu știu – poate dacă nu mai funcționează motorul sau se termină benzina. Pentru că fiecare om când moare are un singur regret – dacă aș mai fi trăit o zi, făceam mai multe lucruri. Constantin Dracsin avea o vorbă – fă un pas cât de mic și mergi mai departe. Căci după acel pas, oricât de mic ar fi, va mai veni și altul, și altul. Orice evoluție, atrage cunoaștere. Eu am știut din start că nu îmi va ajunge viața, câte aș vrea să fac.
