Medicul primar cardiolog Eduard Cristian Gherghel este unul dintre botoşănenii cei mai loviţi de coronavirus, iar el şi soţia lui, medicul primar pneumolog Mihaela Gherghel, vor să transmită mesajul că virusul există şi e periculos, dar şi că nimeni nu trebuie să-şi piardă speranţa.
Reporter: – Domnule doctor, de unde credeţi că aţi luat virusul?
Eduard Gherghel: – De unde l-am luat? Nici eu nu ştiu exact. De pe stradă, din cabinet, de oriunde se putea. Este greu acum de spus. Nu aş putea pune exact degetul să indic un anumit punct în timp sau spaţiu.
R.: – La un moment dat s-a spus că aţi consultat un pacient care ulterior a şi decedat din cauza Covid.
E.G.: – Este o ipoteză, dar este greu de spus. Nu am stat numai într-un loc. M-am mişcat. Indiferent de unde am luat virusul, ideea este că l-am luat. Iar efectul ar fi fost acelaşi.
R.: – Cum au fost primele zile?
E.G.: – Totul a debutat ca o răceală comună. Aveam o tuse seacă. Aveam o febră uşoară, până în 37,5ºC. Am decis să mă prezint imediat la spital, m-am testat şi am şi fost internat. Ulterior s-a confirmat prezenţa virusului.
R.: – Deci nu ar fi fost ceva ce să vă facă să mergeţi neapărat la spital, dacă nu era această pandemie.
E.G.: – În contextul actual m-am gândit că ar putea să fie şi am mers să mă testez. Nu am stat pe gânduri prea mult şi se pare că bine am făcut. Ulterior am fost internat la Boli Infecţioase, la doamna doctor Chisăliţă Daniela. Prima săptămână a evoluat staţionar, mai mult ca o răceală. Nu a fost ceva „deosebit”. Dar în weekend, după o săptămână, s-a agravat. Aveam o insuficienţă respiratorie, dispneea şi saturaţia de oxigen din sânge scădea continuu. Oboseam foarte repede. Mi s-au pus două surse de oxigen, nu una, dar tot parcă nu îmi ajungea aerul. Atunci s-a decis transferul. Mai întâi am fost transferat pe Terapie Intensivă la Botoşani. De aici am fost apoi transferat la Bucureşti, la „Matei Balş”, cu elicopterul, pentru că starea mea continua să se agraveze.
R.: – Doamna doctor, care ar fi explicaţia agravării în acele momente?
Mihaela Gherghel: – În ciuda tratamentului administrat, boala şi-a urmat cursul şi în ziua a şaptea de la internare au apărut manifestările de furtună citokinică, complicaţie severă a infecţiei Covid, ce determină eliberarea explozivă de citokine proinflamatorii, cu afectare multiplă de organ. Simptomele respiratorii s-au accentuat, cu agravarea dispneei şi scăderea saturaţiei de oxigen, în ciuda tratamentului corect administrat, conform protocolului terapeutic în vigoare. Colegii, medici infecţionişti au remarcat imediat această complicaţie şi au decis transferul la Institutul Naţional de Boli Infecțioase „Prof. Dr. Matei Balş”, Bucureşti.
R.: – Aţi bănuit că se poate agrava atât de mult starea?
E.G.: – În nici o clipă. Nu am fost în niciun moment pesimist. Eram cu două surse de oxigen, dar nu m-am impacientat. Ajuns la București m-au monitorizat în continuu, cu tratament, dar starea mea nu se îmbunătățea deloc. Nu se ameliora nimic. Apoi m-au intubat. Eu nu am mai ştiut nimic. După aceea mi s-a spus că am fost intubat. Am stat aşa zece zile. În comă, fără să ştiu absolut nimic. E un blank total în acea perioadă. Dar până atunci nu mi-am pus problema că se poate întâmpla ceva, că nu o să mă fac bine.
R.: – Doamna doctor, dumneavoastră aţi fost alături de el, dar cumva de la distanţă, fără a-l putea vedea sau monitoriza în vreun fel…
M.G.: – Aşa este. Având în vedere contextul actual, iar el era pe reanimare, nici nu îl puteam vizita. Am discutat cu el în primele zile, când încă mai putea. A urmat o perioadă şi mai grea de boală, pentru că infecţia Covid progresa spre forma critică, moment în care medicii de la „Matei Balş” au luat decizia de intubare şi ventilaţie mecanică. A fost o perioadă critică, cu prognostic foarte rezervat. Am beneficiat în acea perioadă şi de profesionalismul medicilor de la Institutul de Boli Infecţioase „Matei Balş”.
E.G.: – A fost o perioadă în care nu mai ştiu ce s-a întâmplat. Mi s-a explicat şi mie ulterior că prognosticul era foarte rezervat. Şansele cam mici. Nu mi se prea dădeau şanse de supravieţuire în momentul în care am fost intubat.
R.: – Chiar medicii de la Bucureşti am înţeles că v-au spus că tot ce mai puteţi face este să vă rugaţi, doamna doctor.
M.G.: – Aşa este. Cam aşa a fost. Altceva nu mai era de făcut.
E.G.: – După zece zile m-am trezit deodată şi am văzut că respir. Desigur, aveam o sursă de oxigen, dar respiram singur. Trăgeam aer în plămâni din nou. Situaţia era deja net îmbunătăţită faţă de cum mă internasem. Am intrat în comă aproape sufocându-mă, nu mai puteam respira şi m-am trezit respirând singur. Primul gând a fost către familie. M-am gândit la ei când m-am trezit. Am avut încredere şi credinţă. Cred că şi asta m-a salvat şi m-am luptat cu boala. A fost cumplit.
R.: – Aţi fost cam la limită!
E.G.: – Da, cu siguranţă. S-au luptat medicii de acolo. Au făcut tot ce au putut şi tot ce a ţinut de ei. Am primit antivirale, antibiotice, anticoagulante, antiinflamatorii, fibrinolitic. Tratamentul a fost foarte complex. Plasmă nu am primit, pentru că, am înţeles că era cam târziu pentru plasmă. Eram într-o stare mult prea gravă.
R.: – A contat şi organismul, probabil.
E.G.: – Aşa este. Nu am avut alte afecţiuni şi probabil din acest motiv am şi suportat bine tratamentul, fără niciun efect secundar. A fost un tratament foarte puternic.
R.: – Ce vă mai amintiţi din perioada de dinainte de a fi intubat?
E.G.: – Reţin prima zi când am ajuns. Ştiu că mi-a fost rău, i-am spus soţiei că starea mea nu este ameliorată. La şapte zile au decis să mă intubeze. Lucrurile sunt cam în ceaţă din acea perioadă. Sunt doar frânturi. Însă amintirea cea mai puternică este o sete continuă. Dar nu de apă sau lichide. Simţeam o sete continuă de aer. Nu ştiu dacă oamenii pot înţelege exact acest sentiment, dar este cumplit. Nu îţi ajunge aerul, pur şi simplu. Asta descrie cel mai bine. Eram conectat la două surse de oxigen şi tot simţeam că nu am aer. Poate cei care au înotat sau au mers la piscină au luat din greşeală o înghiţitură de apă. Au tras pe nas sau pe gură. Apare acel sentiment, poate şi o fracţiune de secundă, te sperii că te îneci. Cam aşa este senzaţia, doar că aici nu este o fracţiune de secundă, ci este constant. Tragi aer cu toată puterea pentru că te sperii că nu mai reuşeşti să respiri. Asta înseamnă dispneea, o sete de aer, nu îţi ajunge aerul. Oricum ai respira, că te pune pe burtă să stai, cu sursă de oxigen la nas, simţi că nu te saturi de aer. Desigur, această hipoxie, lipsă de oxigenare a sângelui, duce la alte complicaţii. Inima bate mai repede, apare o stare de confuzie, ameţeală, îţi afectează şi judecata. Decizia de a intuba un pacient nu este uşoară nici pentru ei. Pentru că din start, un pacient intubat are complicaţii şi pe urma acestui procedeu, şi sunt puţini cei care mai sunt şi detubaţi. Aşa că rămâne ultima soluţie.
R.: – V-aţi temut de moarte?
E.G.: – Sincer, nu. Am avut credinţă. Credinţă în Dumnezeu, credinţă în tratamentul primit. Credinţă în colegii medici. Cumva, în acele momente trebuie să te abandonezi în mâinile medicilor.
R.: – Care era atmosfera în secţie?
E.G.: – Foarte profesionişti cu toţii. Medicii ATI-işti, asistente, infirmiere, toţi. Extraordinari.
M.G.: – La Matei Balş este centru de referinţă. În Terapie Intensivă au echipă mixtă. ATI-ist, infecţionist, neurolog, kinetoterapeut. Toţi aceştia vin rând pe rând, evaluează starea pacientului şi fiecare încearcă să ajute pe partea lui de specialitate. Să ajute pacientul să lupte.
R.: – Ulterior cum a decurs recuperarea?
E.G.: – După ce am fost detubat a mai durat o săptămână până la externare, ce îmi amintesc este că eram mai lucid. Mă simţeam mai bine. Am început să fac exerciţii pentru a putea face chiar şi cea mai mică mişcare. Nu mă puteam da nici măcar jos din pat. Prima dată când am încercat am căzut efectiv. Muşchii erau atât de atrofiaţi după cinci săptămâni de stat la pat încât a fost foarte greu în primele zile. Am început cu mişcări în pat ca să mă pot da jos. Primul succes real a fost că te poţi da la marginea patului. Este un sentiment atât de puternic. Poate părea ceva banal pentru un om sănătos, însă vă asigur că este o adevărată victorie. Apoi de mers până la baie, care era la doi-trei metri distanţă. De la baie mă întorceam epuizat. Acum putea apărea hipoxia din cauza atrofiei musculare. Pentru orice gest trebuia să faci un efort extraordinar, să îţi susţii greutatea. Efectiv înveţi din nou să respiri. Parcă uiţi să mai respiri. Înveţi din nou să mergi.
M.G.: – Este o luptă de adaptare la viaţa de zi cu zi. Din fericire, starea soţului meu s-a ameliorat datorită tratamentului complex administrat şi după cinci săptămâni de spitalizare a fost externat. A învăţat să respire şi să meargă din nou. S-a născut a doua oară. A fost o perioadă de recuperare cu şedinţe de kinetoterapie care l-au ajutat să-şi revină progresiv. El a fost un caz fericit, care a reuşit să treacă de faza critică.
R.: – Aţi bănuit vreun moment că v-ar putea afecta atât de mult?
E.G.: – Mă păzeam eu, dar ştiam că afectează persoanele mai în vârstă. Era vorba de un procent destul de mic la vârsta mea, iar aceia erau cu comorbidităţi. Ori eu nu mă aflam în categoria asta. În categoria mea de vârstă, fără comorbidităţi, în acel moment era sub 1% şansa de a lua boala. Şi mai ales o formă severă. Dar iată că boala asta nu ţine cont de statistici. Ulterior m-am temut mai mult de complicaţii la distanţă. Să nu rămân cu sechele neurologice, pulmonare, să nu mai pot respira cum trebuie. Te afectează foarte mult şi psihic. Şi în timpul bolii, când vezi că lupţi pentru fiecare gură de aer, dar şi apoi, când începi să te recuperezi. Şi vezi că eşti atât de neputincios şi te chinui să duci o cană la gură sau să faci câţiva paşi. Rişti să cedezi psihic. Te ştiai un om în putere, iar acum lucruri banale abia le poţi face, când înveţi din nou să trăieşti după Covid. Apoi mă gândeam la pacienţii operaţi pe inimă, care au pieptul deschis complet. Am zis că dacă ei pot, trebuie şi eu să pot. În perioada de recuperare te temi să nu rămâi invalid.
R.: – Doamna doctor, cum a fost această perioadă, ca aparţinător al unui pacient cu Covid?
M.G.: – E foarte greu să fii de cealaltă parte a baricadei când cunoşti boala prin natura profesiei de medic. Vorbesc despre acele momente pentru a trage un semnal de alarmă. Nu se poate anticipa cu exactitate cine face sau nu această complicaţie severă numită „furtună citokinică”, care duce la Sindrom Acut Respirator Sever şi disfuncţie multiplă de organ, cu procent mare de mortalitate. Aceasta este partea întunecată şi imprevizibilă a acestei boli, care poate afecta şi persoanele tinere, fără comorbidităţi. Eram la mijloc, şi medic pneumolog şi membru de familie. Dar în acele momente laşi pe cei care pot şi ştiu să îşi facă treaba să facă ce trebuie. Am toată admiraţia şi respectul pentru cei de la „Matei Balş”. Profesionişti până la capăt. Eram toţi aparţinătorii jos şi aşteptam să coboare, să iasă şi să vină cu veşti. Nu ştiam ce ne spune, dar aşteptam cu toţii câte o veste, cât de mică. Am avut răbdare şi încredere.
R.: – V-a apropiat mai mult şi de credinţă?
M.G.: – E normal. Atâta timp cât şansele erau atât de scăzute, în momentul ăla nu mai eşti medic, îţi pui încrederea în Cel de Sus. Dacă gândeam ca un medic, când şansele erau atât de reduse, îţi vine să abandonezi. Îţi rămâne Credinţa. Balanţa putea înclina în orice parte, dar toţi suntem supuşi şi bolii şi morţii. Este cumplit ca după atâţia ani de medicină să fii neputincios în faţa acestei boli şi să îţi rămână doar credinţa. Nici nu mai ştiu ce gândeam în acele momente. A fost o perioadă foarte grea. Au fost trei săptămâni, iar boala lui a afectat toată familia. Toţi au ştiut, toţi au fost marcaţi de această situaţie. De aceea spunem că o boală ca aceasta afectează în primul rând pacientul, aşa este, dar pe lângă el şi întreaga familie este marcată.
R.: – Dumneavoastră v-aţi gândit vreun moment că ar putea căpăta o formă atât de gravă?
M.G.: – Fiecare se gândeşte, speră, că nu i se va întâmpla lui. Motivul pentru care am decis să vorbim despre experienţa personală pe care am trăit-o în această perioadă este acela de a informa populaţia cu privire la responsabilitatea pe care trebuie să o avem fiecare în parte, de a limita transmiterea acestei boli, mai ales în această perioadă când numărul de cazuri de îmbolnăviri este în creştere. Este o responsabilitate personală şi generală. Boala are impact nu doar asupra pacientului, dar şi asupra familiei şi a celor din jur. Este important să limităm cât mai mult transmiterea infecţiei, pentru că boala nu alege.
E.G.: – Vedeţi că parcă în ultima vreme s-a schimbat şi modul de acţionare al virusului. La început vorbeam de persoane vârstnice cu comorbidităţi, iar acum apar cazuri la persoane tinere şi sănătoase. Şi asistăm la cazuri severe.
R.: – Ce i-aţi spune unui om care nu crede în existenţa acestui virus, sau în gravitatea lui?
E.G.: – Păi îi dau exemplul meu, ce pot să îi spun mai mult decât atât? Cel mai bun este exemplul personal: „Eram să mor din cauza Covid şi matale crezi că nu există?” Cum poţi să crezi aşa ceva? Este drept, mai sunt negaţionişti, conspiraţionişti, dar o să dispară în curând. La un moment dat, fiecare o să aibă în familie sau o cunoştinţă care o să se îmbolnăvească sau o să moară de Covid. Atunci o să îşi schimbe imaginea. Oricum, cu virusul ăsta o să mai avem de luptat nişte ani. În curând, toată lumea va fi afectată de virus, direct sau indirect. Ori cineva din familie, ori un prieten, se va îmbolnăvi, sau va muri. Oricât de cinic sună, asta e realitatea. După aia ai să crezi, când ai să vezi că îţi afectează pe cineva apropiat. Fiecare crede ce ştie, dar cred că depinde foarte mult şi de educaţie. Mă gândesc la familiile care trec prin ce am trecut noi. Nu trebuie să piardă speranţa în niciun moment. Şi să lupte.
M.G.: – La experienţa prin care am trecut noi cu această boală nu cred că poate veni cineva la noi să ne spună că nu există. Eu sunt medic chiar într-un spital Covid. Văd aceste cazuri zilnic. Teoriile acestea conspiraţioniste nu îşi au rostul. Dar noi tocmai dorim să arătăm şi partea bună. Mesajul nostru este îndreptat către populaţia generală, de a participa activ la limitarea acestei infecţii prin respectarea tuturor măsurilor de prevenţie şi de a conştientiza că în această bătălie trebuie să facem front comun. E o perioadă grea pentru toţi, cu presiune mare pe sistemul de sănătate. Am dorit să împărtăşim cele întâmplate pentru a arăta că în această bătălie sunt şi cazuri severe, rezolvate cu sprijinul şi competenţa profesională a tuturor colegilor medici. Să fim cu toţii responsabili şi să respectăm recomandările în vigoare pentru a ne proteja pe noi, dar şi pe cei dragi nouă. Pe această cale, dorim să mulţumim public pentru tot profesionalismul, sprijinul şi ajutorul necondiţionat din partea colegilor medici infecţionişti, ATI şi a doamnei doctor Monica Adăscăliţei, director DSP, care s-au implicat şi mobilizat pentru tratamentul corespunzător cu gravitatea cazului.
