Reporter: – Cum a fost afectat artistul de criza provocată de pandemia de coronavirus?
Raul Chiş: – Ca artişti instrumentişti ne-a afectat foarte mult, ne-a lăsat fără scopul studiului – întâlnirea cu publicul. A fost destul de complicat cu menţinerea motivaţiei, deoarece ceea ce facem noi în fiecare zi se concretizează în concertul de la sfârşitul săptămânii. Nu am mai studiat cu aceeaşi pasiune. Am încercat să ne menţinem, dar a fost foarte greu, pentru că ne-am confruntat cu o situaţie nemaiîntâlnită. Au mai fost momente când s-au întâmplat anumite lucruri şi am întrerupt studiul, dar acum a ţinut mult, trei luni.
– Aţi trecut peste şi aţi reluat repetiţiile…
– Am reluat activitatea. A fost plăcut, dar ciudat, trebuie să recunosc. Normele de siguranţă care sunt impuse acum îţi dau o stare nu tocmai confortabilă. Înainte stăteam doi la un pupitru, acum fiecare stă la pupitrul lui, la distanţă. Cu toate acestea, mă bucur că a reînceput activitatea. Asta e cel mai important! Îmi doresc să intre lucrurile pe făgaşul normal cât mai curând. Pe toată perioada verii vom susţine concerte. Va fi o stagiune estivală extinsă. Concertele se vor desfăşura în aer liber, în amfiteatrul de la Cornişa, pe esplanada Casei de Cultură şi în Parcul „Mihai Eminescu”. Deocamdată, numai în spaţii deschise.
– Sunteţi vioara I a Cvartetului Phoebus. Activitatea acestuia cum a fost afectată?
– Toate activităţile Cvartetului au fost reprogramate pentru finalul anului sau chiar pentru anul viitor. De exemplu, în fiecare an, pe 15 iunie, cântam la Ipoteşti în formaţii camerale, în duete, triouri, cvartet. Anul acesta nu am mai fost invitaţi şi pun asta pe seama pandemiei de coronavirus. S-au schimbat multe lucruri!
– Cu alte cuvinte vi s-a schimbat radical modul de viaţă.
– Sincer? Ne-a dat viaţa peste cap situaţia asta. Acum încercăm „să ne trezim”, să ne adaptăm. E o perioadă de tranziţie. Aşa o văd eu. S-au schimbat toate. Familia noastră avea un program foarte ordonat. Spre exemplu: noi eram la Filarmonică, apoi la şcoală, iar copilul la grădiniţă. Acum, toate activităţile noastre s-au mutat acasă.
– Cum a fost să predaţi vioara online?
– E o problemă delicată cu şcoala online în învăţământul vocaţional. E complicat să predai vioară online. Tehnologia nu poate înlocui interacţiunea umană. Când faci o oră de vioară obişnuită cu un elev, ai contact cu el, eşti acolo, îi cânţi, îl corectezi, îi oferi suport fizic. Celor mici, le acordezi instrumentul şi le corectezi mişcările în permanenţă. Uneori, ai senzaţia că două mâini nu sunt de ajuns pentru a-i ajuta. Faţă în faţă, se creează o chimie între profesor şi elev, o atmosferă propice absorbţiei de informaţii. Online, se mai blochează conexiunea, apar decalaje între sunet şi imagine. Nu poţi lucra eficient. Am obiceiul de a corecta elevul în timp ce cântă. În felul acesta, greşeala se corectează pe loc. Când predai online, nu prea poţi face lucrul acesta, deoarece când vorbeşti în timp ce elevul cântă, acesta nu te aude. La final, i-am întrebat şi pe elevi: „Să presupunem că aţi avea de ales între a face ore online şi convenţional, ce aţi alege?” Toţi mi-au spus că ar reveni la orele clasice.
– Şi dumneavoastră şi soţia sunteţi instrumentişti şi profesori în acelaşi timp. Aţi transformat casa într-un studio, iar copilul, probabil, făcea şi grădiniţa online. Cum a fost?
– Ne-am adaptat situaţiei. De multe ori fetiţa venea şi mă întreba: „Tati ce faci?” „Uite, fac oră!” Mai asista şi ea la ore, din când în când. Am încercat să ne adaptăm şi într-adevăr casa s-a transformat într-un fel de studio, sală de clasă. Când îi aud pe unii spunând că şcoala viitorului se va face preponderent online, mă înfior. Nici cea mai avansată tehnologie nu îţi poate reproduce sunetul „viu” emis de instrument.
– Cum s-au adaptat copiii la acest experiment?
– Cu cei mari am lucrat mai uşor. Provocarea a apărut la lucrul cu cei mici, începând cu acordajul instrumentului şi continuând cu celelalte aspecte de tehnică instrumentală. I-am transformat pe părinţi în „asistenţi”.
– Deci, aţi făcut ore şi cu părinţii!
– Da! Ce am realizat în perioada aceasta a fost că nu trebuie să le ofer elevilor totul de-a gata, ci uneori să-i las şi pe ei să descopere. Oferindu-le prea multe informaţii într-un timp prea scurt, elevii obosesc şi îşi pierd concentrarea.
– Au apărut înregistrări cu instrumentişti care cântă fiecare din propria casă şi apoi totul e montat.
– Acestea au fost nişte experimente. Energia artistului trebuie să iasă cumva la suprafaţă, şi cum artistul e inventiv, a găsit metoda aceasta, prin care să comunice cu alţi colegi de-ai lui, cu publicul, folosind platformele online. E o experienţă interesantă, dar este o soluţie de avarie. Ca şi în cazul învăţământului, în domeniul artistic, interacţiunea umană nu poate fi suplinită prin nici un mijloc tehnic. Ştiu că în alte ţări activitatea a început mai repede. În Germania, de exemplu, s-au făcut spectacole fără public, ce au fost transmise online. Instrumentiştii stăteau depărtaţi unii de alţii, cu măşti pe faţă. E ciudat să vezi un asemenea tablou… Muzica parcă îşi pierde din expresivitate, din încărcătură! Pot spune, cu siguranţă, că artiştii de pe scenă au avut un sentiment de amărăciune, cântând unor scaune goale.
– Acum revenim uşor, uşor la normal. Asta înseamnă că veţi avea mai multe concerte în această vară.
– Vor fi concerte estivale. O stagiune estivală extinsă. Fiind în aer liber, în amfiteatrul de la Cornişa, va trebui să ne adaptăm, pentru că nivelul de disciplină este diferit de cel dintr-o sală de spectacol. Într-o sală de spectacol, totul e mai sobru. Şi repertoriul va fi pe înţelesul tuturor, adică muzică de largă popularitate, muzică de film, arii de operă, canţonete, uverturi…
– Poate fi această ocazie şi un magnet pentru a atrage publicul spre muzica simfonică?
– Mereu am susţinut că artistul trebuie să caute, în permanenţă, metode de a se reinventa. Frumuseţea muzicii constă tocmai în faptul că poate fi dusă peste tot. Ca artist, trebuie să schimbi ideea conform căreia muzica clasică se adresează doar celor cu studii în domeniu. Muzica ne înconjoară, ne este alături, zi de zi. Omul nu vine în sala de spectacol pentru a analiza forma sau conţinutul muzical al unei lucrări, ci pentru a simţi emoţia, bucuria şi vibraţia transmisă de muzică. Scopul instituţiilor de cultură este acela de a aduce frumosul în viaţa oamenilor, nu de a-i face specialişti în domeniu. În acest sens, un repertoriu bine ales, cu siguranţă va atrage publicul.
– Redescoperirea publicului nu ar trebui începută cu copiii? Nu cu ei ar trebui să se nască o nouă generaţie de spectatori?
– Sigur că da! Cu siguranţă! Tocmai acesta este scopul concertelor lecţie. De exemplu, „Şcoala altfel” a fost o idee foarte bună, până la un moment dat, când, din păcate, a început să meargă din inerţie. Ideea aceasta ar fi trebuit perfecţionată, dezvoltată. Copiilor ar fi trebuit să li se explice dinainte ce presupune mersul la un concert sau spectacol. Ar trebui făcută o pregătire prealabilă în şcoală, pentru a-şi însuşi conduita într-o sală de spectacol. Copiii trebuiesc atraşi şi prin imagine. Pentru a fi mai pe înţelesul lor, muzica ar trebui acompaniată de imagine. De exemplu, desenele animate mai vechi, şi nu numai, beneficiază de coloane sonore interpretate de mari orchestre ale lumii. Copiii ar fi cu siguranţă încântaţi să audă o muzică genială, iar pe fundal să ruleze un desen animat cu „Tom şi Jerry”. Poţi aduce copiii în sala de concert, dar la fel de bine poţi muta sala de concert în şcoală. Sunt zone unde copiii nu au acces la cultură. Nu au acces ei nici la şcoală! Şi atunci, trebuie intervenit. Asta e datoria ta ca artist, şi a statului, implicit! Educaţia muzicală se formează din şcoală, din grădiniţă, pentru că atunci cel mai uşor se modelează gusturile unui copil. Atunci i se inscripţionează datele în subconştient, iar acestea vor rodi.
– De ce e importantă muzica pentru copii?
– Pentru că educă, dezvoltă creierul sănătos. Educă răbdarea, te disciplinează, te face mai sensibil. Şi nu doar muzica, ci arta, în general. Cum ar fi oare lumea fără muzică? Nu cred că ne-am dori să aflăm asta vreodată. Muzica a fost prima formă de exprimare umană, apărând chiar înaintea limbajului.
– Vă veţi îndruma copilul spre vioară?
– Deşi este încă mică, dă semne că i-ar plăcea. Vom vedea. Nu o vom obliga, ci o vom lăsa pe ea să aleagă, cu toate că ne-ar plăcea să aleagă această carieră. Un copil trebuie să se descopere singur. Orice va alege, noi o vom susţine.
– Pe când un concert cu Raul Chiş solist al Filarmonicii „George Enescu”?
– Eu am cântat deja solist cu Filarmonica, în anul 2019, în cadrul Zilelor Eminescu, la Ipoteşti, unde am interpretat Balada, de Ciprian Porumbescu. Important pentru mine a fost şi concertul susţinut tot în anul 2019, unde, alături de soţia mea şi alţi doi colegi, am interpretat instrumentele soliste ale Serenadei Nocturne de Wolgang Amadeus Mozart. De asemenea, am mai avut onoarea ca, la câteva concerte, să fiu concert-maestru, momente în care am avut mai multe solo-uri. Ideea e că tot ceea ce fac, fac cu pasiune. Sunt dedicat 100% profesiei şi simt că pentru mine nu e o muncă, ci o plăcere!
– În final, Porumbescu sau Enescu?
– Sunt diferiţi. Enescu a scris o muzică greu de abordat. Cine spune: „Cântă-ne ceva de Enescu!” , nu ştie ce înseamnă Enescu. Clar, lumea cunoaşte „Rapsodiile”, dar nu toată lumea cunoaşte sonatele pentru vioară şi pian, „Impresii din copilărie”, operele, simfoniile. Sunt lucrări de o mare complexitate, greu de abordat şi de asimilat. Îi prefer pe amândoi, dar ca violonist, cu siguranţă, Enescu.
