Ovidiu Genaru, laureatul Premiului Naţional de Poezie „Mihai Eminescu”, crede că este târziu pentru a-i mai îndrepta pe copii spre literatură, pentru că am ajuns în situaţia în care electronica îi însingurează, iar telefonul mobil, gândit pentru comunicare, izolează de fapt
Reporter: – Aţi luat Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu” la a şaptea nominalizare. E mult, e puţin?
Ovidiu Genaru: – Nu-mi dau seama. Înainte mi se părea că e mult, acum, în momentul în care am luat premiul, mi se pare că e puţin. Da. M-am copt, s-a copt şi juriul între timp, s-a mai modificat, dar trebuie multă judecată pentru acordarea acestui premiu. A fost un prim lot, imediat după Revoluţie, când lumea era mai grăbită, dar după aceea juriul a judecat destul de serios multă vreme premiantul. Trebuie cărţi, trebuie operă, trebuie presă. În literatură nu există un top ca-n muzică. Nici nu se poate. Este imposibil, pentru că este un domeniu foarte subiectiv. Critica, apariţia numelui tău, cum eşti judecat, cum eşti privit, ai oameni care te iubesc, ai oameni care te iubesc mai puţin. Eu nu am avut aşa ceva. Am avut doar oameni care au ţinut la ceea ce am scris. Scriu de mult. Am început greu, anii ’60. Sunteţi foarte tineri şi nu ştiţi ce ani erau aceia, fără cărţi, fără libertatea de a te exprima.
– Cum a pus amprenta asupra formării dumneavoastră ca poet perioada pe care aţi trăit-o până în ’89?
– Până în ’89 am scris vreo 14 cărţi, am scris şi roman, am scris şi teatru. A fost o perioadă de formare, de lecturi intense. Cărţile au început să apară prin relaţii, prin biblioteci. Au început să şi tipărească clasici. Mai toată generaţia mea, cea care are de la 70 de ani în sus, s-a format atunci. Atunci ne-am format. E o durată nelimitată formarea unui intelectual, fără îndoială.
– Şi cum vă simţiţi acum, prin comparaţie?
– Sigur, hotarul este tranşant, fără îndoială, ba chiar, o vreme, din cauza schimbării esenţiale de paradigmă, mulţi dintre noi, poate chiar toţi, am fost dezorientaţi, pentru că dispăruse subit inamicul public numărul 1, pe care încercam să-l sabotăm pe dedesubt prin scrierile noastre. Dispărând obiectul, ne-am găsit plutind în gol o vreme, după care ne-am echilibrat.
– Revenind la Premiul „Eminescu”, ce reprezintă el pentru dumneavoastră?
– Totul! Ştiţi cum e cu premiul? Degeaba îl aştepţi, pentru că premiul vine sau nu vine. Nu depinde de tine! Depinde de ceea ce ai făcut tot restul vieţii tale. Poţi să nu fii premiat şi să fii foarte bun. Lucrurile sunt extrem de subiective. Oricum, Premiul „Eminescu”este esenţial în destinul unui scriitor. Este totul!
– Ce reprezintă Eminescu pentru dumneavoastră?
– Eminescu este esenţa României! Dacă cineva ar vrea să facă cunoştinţă cu poporul român nu trebuie să citească o colecţie anuală sau de zece ani, ci trebuie să citească Eminescu.
– În ultimii ani, Premiul „Eminescu” a fost învăluit într-un scandal care a pornit din rândul breslei dumneavoastră, a scriitorilor. Cum vedeţi acest lucru?
– Ştiţi vreo zonă în care românii nu fac scandal?
– Dar parcă nu e aşa de pregnant ca aici…
– E miza foarte mare! Cu cât e miza mai mare… E un domeniu în care oamenii sunt foarte subiectivi, pentru că nu ai cum să măsori calitatea. Cantitatea da, dar în artă nu contează cantitatea. Ca orice lucru viu, iscă turbulenţe.
– Miza e premiul în sine sau e una financiară?
– Nu, nici nu ştiu cât a fost premiul în anii trecuţi, dar acum am să aflu. Nu poţi să-ţi pui în gând că vrei să iei un premiu, pentru că sunt bani mulţi. Atunci, mă fac bucătar, pentru că bucătarii iau un premiu la televiziune de 100.000 de euro. Asta arată cât de mult preţuieşte televiziunea cultura şi cât de mult preţuieşte altceva.
– Vă simţiţi mai mult poet, romancier sau dramaturg?
– Poet, poet.
– De ce?
– Nu ştiu! Ştiţi cum e? Vocaţia vine încet. Eu am scris ceva mai târziu, după studenţie. Nu sunt filolog, dar asta nu este important, pentru că nici o şcoală nu te face poet, ci doar naşterea, zestrea, gusturile, ceea ce eşti tu, ce te interesează. Lecturile din copilărie contează foarte mult, pentru că-ţi pot dirija o evoluţie ulterioară. Nu toţi copiii de medici se fac medici, nu toţi copiii de scriitori devin scriitori, pentru că este multă întâmplare în evoluţia unui destin.
– Ce ar trebui să facem să-i reorientăm pe copiii de acum spre lectură?
– Cred că e prea târziu. Îmi pare rău, dar ei sunt câştigaţi de toată electronica asta, de alt tip de comunicare, care, de fapt, îi însingurează, pentru că nu mai iau contact faţă-n faţă. Un aparat pentru a înlesni comunicare, cum este telefonul mobil, dimpotrivă are ca efect de a-i tăia legăturile omului şi de a-l face un singuratic. Şansa e în educaţie. Finlandezii au un program pentru educaţie pentru 30 de ani, indiferent de puterea politică, iar noi am avut în câţiva ani 20 de miniştri. Trebuie o consecvenţă diabolică, aş putea spune. Toate partidele, toţi cei care conduc o ţară să fie de acord cu un anumit proiect pe care să-l urmeze în cele mai mici detalii şi să anihileze duşmanii şcolii, care, din păcate, sunt televiziunile. Televiziunile comerciale sunt un mare duşman al şcolii, pentru că pe deoparte îi ademeneşte pe copii la petreceri, la mâncat, la o mulţime de lucruri care nu ţin de educaţie, iar pe de altă parte spunem că şcoala românească nu este bună. Prea mulţi duşmani, prea mulţi inamici are şcoala românească, pentru ca ea să dea rezultatele pe care ni le dorim! Sunt şi copii foarte buni, care nu se lasă cuceriţi cu uşurinţă de unele obiceiuri. Depinde foarte mult şi de mediul de acasă. Poate că unele licee, cele cu dichis, ar trebui să aibă matricolă, să aibă uniformă. Atunci copiii ar avea altă responsabilitate. Nu ar trebui să sărim partea cealaltă, nu: „unde e libertatea?” Educaţia nu e un lucru foarte plăcut pentru copil. Noi avem o şcoală de engleză acasă, unde lucrăm numai cu copii buni, dar părinţii sunt parte la această pregătire a copiilor. Nu, „doamnă vi l-am dat şi pregătiţi-l la engleză şi să mi-l daţi bun”. Nu! Trebuie să lucreze şi cu părinţii! Trebuie un minim de ore sacrificate.
– În aceste condiţii, literatura nu mai are nici o şansă, niciun viitor?
– Pentru unii, poate nu, dar pentru alţii, da. Întotdeauna va exista un procent de oameni sensibili cărora să le placă mediile umaniste, să-şi explice conştiinţele: Cine suntem? Ce facem? Întotdeauna va exista un procent. Poate că acest procent este în scădere, dar cred că va avea o limită şi societatea se va purifica prin propriile ei puteri.
– La Botoşani, până la Premiul „Eminescu”, de câte ori aţi venit?
– Am mai venit la Eminescu, la Ipoteşti, încă dinainte de a se înfiinţa premiul, pentru că am un trecut destul de lung, după cum probabil aţi auzit. Nu e o cale atractivă. Noi, cei din Moldova, mergem spre Ardeal, pentru că nu prea avem unde ne duce. Ne ducem unde vedem lumea oleacă mai calmă, mai rece, mai calculată, mai responsabilă şi asta datorită imperiului austro-ungar. Nu spun că nu avem şi noi astfel de oameni, dar suntem rezultatul unei compoziţii sociale pe care cu greu o putem influenţa.
– Cum vedeţi declaraţia laureatei de la Opus Primum, Anastasia Gavrilovici, privind modul cum sunt privite poetele?
– Aici nu e pe sexe, nu e pe egalităţi… E pe operă!
– E adevărat, dar de-a lungul istoriei literaturii româneşti vedem că au fost multe perioade în care femeile au fost marginalizate…
– Sunt poete minunate, dar au luat premiul. Slavă Domnului! De exemplu, Ana Blandiana. Nu sunt multe, dar există şi un procent. Cam 70% dintre poeţi sunt bărbaţi, iar 30% sunt femei.
– Cum se explică această chestiune? Cum de sunt mai aplecaţi bărbaţii spre poezie decât femeile, pentru că se spune că femeile sunt mai romantice?
– Nu ştim! Cel de sus împarte şi talentul şi ambiţiile, totul! Ciudat, că, într-o clasă de liceu, mai multe fete sunt cu jurnale, dar nu ştim cum… E ca şi cu meseriile, nu ştim de ce unii se fac medici, unii profesori. Doamna aceea e puţin rebelă. Ştim. E soţia unui poet foarte bun din generaţia tânără. Există între generaţii, întotdeauna, lupta aceasta: „Trebuie să-i dăm jos pe cei care sunt pe piedestal şi trebuie să ne aşezăm noi”. Ei spun că vor fi altceva, dar, în general, succesiunea generaţiilor arată că generaţiile care vin se poartă la fel ca cele pe care le-au înlocuit.
– Poate că aşa se explică faptul că Mihai Eminescu, ca jurnalist, este mai actual ca oricând.
– Eu am publicat texte politice şi sociale. Am luat fâşii cu înţeles deplin, le-am publicat acum vreo trei ani şi am spus jos: „Mihai Eminescu 2017”. Sunt leit! Asta înseamnă că nu ne-am schimbat deloc! „Cum am fost aşa rămânem”!
– De ce?
– Aşa sunt oamenii!
– Toţi sau doar românii?
– Toţi! Americanii vor fi tot americani şi nu vor fi niciodată altfel. Noi vom fi aşa cum suntem în procentaj buni şi răi. Această împărţire este absolut aleatorie. Unii au alte procente, oameni buni, mai serioşi, mai cu răspundere mai mulţi, iar, alţii, mai şmecheraşi. Lucrurile astea nu se pot explica. Sociologii pot să vă dea câteva detalii şi istoria. Comportamentul nostru în faţa inamicului. Poziţia geopolitică. Au venit unii care sunt mai tari decât tine şi trebuie să le spui: „Bună stăpâne” şi după care întorci capul şi spui: „Dă-l în…” şi toate astea. Deci, un sociolog a ajuns la concluzia că una dintre trăsăturile cele mai importante ale noastre este forţa teribilă de a ne adapta oricărei situaţii.
– Cu alte cuvinte, nu avem nici o şansă!
– Nu ştiu! Eu v-am spus doar care este concluzia mea.
