Preotul Ștefan Grădinaru de la Biserica Armatei susţine că toţi se bucură de venirea sărbătorilor, dar puţini sunt aceia care le înţeleg adevărata semnificaţie.
Reporter: – Ne apropiem de Crăciun, o sărbătoare aparte pentru preotul militar Ştefan Grădinaru.
Preot Ştefan Grădinaru: – Sunt bucuros că în acest an s-au împlini 20 de ani de când slujesc ca preot militar. Atunci când am făcut pasul acesta am avut o uşoară strângere de inimă, pentru că nu ştiam sigur care va fi atitudinea militarilor vizavi de prezenţa preotului în spaţiul cazon, în spaţiul militar. Ulterior, am constat că mi-a fost uşor. A fost frumos. Este frumos. Pentru mine a fost un atu că am satisfăcut stagiul militar şi nu-mi erau străine anumite comportamente, anumite atitudini ale militarilor.
– Aveţi o istorie personală un pic aparte, în sensul că aţi renunţat „la două civilii”. Iniţial nu aţi fost preot, iar apoi după ce aţi devenit preot aţi intrat şi în armată.
– Eee! A fost o perioadă, până în ’90, când am mers la facultate – în perioada 1990-1994 am făcut Facultatea de Teologie de la Iaşi – am lucrat gestionar la fabrica de sticlă, la produse finite. Deci, am lucrat în mediul civil, după care, din ’94, după terminarea studiilor, am activat ca preot de parohie la parohia Răchiţi, până în ’99, când am devenit preot militar. De aceea am spus 1999-2019, sunt 20 de ani de când activez ca preot militar.
– Practic aţi rupt două bariere. Ca preot militar aţi început cu o minicapelă la Brigadă, după care aţi ridicat această biserică.
– La începutul anului 1999, pe 14 februarie, în timpul domnului colonel Dumitru Seserman, s-a sfinţit acea capelă din cazarma unităţii, unde am activat voluntar şi, în acelaşi timp, pretendent la postul de preot militar până în octombrie 1999 după ce am luat concursul respectiv, pe care l-am susţinut la Bucureşti. În toată această perioadă, veneam, mergeam în cazarmă şi măcar la sfârşitul săptămânii, împreună cu actualul comandant al Poliţiei Locale, pe atunci domnul maior Onuţu, oficiam slujba paraclisului şi rugăciuni de mulţumire. A fost o perioadă foarte frumoasă, un preambul al activităţii de preot militar.
– Cum s-a ajuns să construiţi biserica aceasta?
– Mi-am dorit să-mi aduc şi eu aportul, ca orice preot care vrea să facă ceva pentru biserica bună şi străbună. Mă gândeam: „Oare ce aş putea să fac, ce voi face ca preot în Armată, din punct de vedere al construirii unui lăcaş de cult, altul decât capela de la Garnizoană, pentru că acolo este vorba de o amenajare a unui paraclis la etajul unei clădiri?”.
– Care mai există şi acum…
– Da, mai există şi acum. În 2002, odată cu trecerea pe meleagurile botoşănene a domnului general Teodor Frunzeti, a început să se materializeze această ctitorie. De cum a venit la Brigada 33 Mecanizată Teritorială, domnia sa a purtat discuţii cu noi, cu ofiţerii cu funcţii unicat, cum eram numiţi. Când a ajuns la preotul militar, mă întreabă: „Părinte, pe lângă celelalte activităţi pe care le-aţi desfăşurat, aveţi vreun gând, v-aţi propus să construiţi un lăcaş de cult, ceva?”. Credeţi-mă, am tresărit un pic, era de faţă şi şeful Cercului Militar de atunci, colonelul Florea Macovei, şi i-am spus: „Da, de ce nu? Îmi doresc acest lucru, mi-am dorit mereu acest lucru, dar nu a fost posibilă concretizarea acestui gând, a acestui ideal, a acestui vis”. Atunci, a intervenit domnul colonel Macovei, care a spus că ar fi în incinta Cercului Militar un teren pe care se putea construi. „Ne-am gândit la un moment dat, dar nu s-a întreprins nimic”. În după-amiaza acelei zile, domnia sa, mergând spre căminul de garnizoană, a trecut pe la Cercul Militar să vadă terenul cu ochii dumnealui. A doua zi, dis-de-dimineaţă, mă cheamă la birou şi-mi spune: „Părinte, ne-apucăm de treabă! Daţi drumul la documentaţie!” Mi-am făcut o cruce mare şi mi-am zis: „Dacă vrea Dumnezeu, vor şi oamenii”. Şi chiar s-a întâmplat lucrul acesta.
– Construirea unei biserici costă foarte mult. Cu ce bani aţi ridicat-o?
– Tot la iniţiativa domniei sale, am pornit cu contribuţia benevolă a tuturor militarilor din cazarmă. S-a stabilit, oarecum aşa tacit, o contribuţie graduală: subofiţeri, maiştri militari, ofiţeri. Ne-am adus în felul acesta, fiecare dintre noi, aportul. Nu a fost puţin lucru, pentru că este extraordinar să ai cu ce să porneşti la drum. Recunosc, ştiu asta, m-am considerat un privilegiat, un binecuvântat, pentru că după aceea se leagă extraordinar de frumos. Şi când am spus că se leagă, ca făcut aşa, simultan cu întocmirea documentelor şi a avizelor pentru autorizare, s-a ivit o oportunitate de a recupera cărămida necesară construcţiei bisericii de la un cuptor de cărămidă de la Dorohoi. Iniţial, a venit directorul de acolo să solicite de la Armată detonarea unei construcţii, pentru ca terenul să fie eliberat. Era vorba de o structură veche din care s-a recuperat cărămida pentru o biserică din Dorohoi, din Trestiana, pe care a început-o părintele Ciomârtan. Am mers, împreună cu domnul general şi consilierul juridic la Dorohoi, am constatat ce e acolo şi l-am întrebat pe director dacă nu mai are aşa ceva şi pentru un alt edificiu. Mi-a spus: „Părinte mă mai gândesc”. Şi s-a gândit repejor şi ne-a dus câţiva paşi într-o parte şi ne-a spus: „Cred că şi clădirea aceasta va trebui să o dezasamblăm, implicit şi cuptorul. Nu vreau decât ţigla”. Toată a fost recuperată şi a rămas acolo, în rest tot materialul a fost adus aici pentru construcţia Bisericii. Un contract rezonabil. Ţin minte că era vorba de cel mult 100 de milioane în banii de atuncea (n.r. – lei vechi), pe care eu i-am renegociat şi au ajuns 80 de milioane. Din aceşti 80 de milioane, recuperând materialul lemnos, nişte cărămidă de şamotă, ce-mi amintesc eu a fost cam în valoare de 40 de milioane. Practic, am dat 40 de milioane pentru aproape toată cărămida din această Biserică. Foarte puţin ne-a mai trebuit sus.
– Aţi pornit ca o biserică militară, cu toate acestea, duminică de duminică, ea este plină de foarte mulţi tineri care nu au legătură cu mediul militar.
– În primul rând, prin poziţionarea ei.
– Care nu e prea avantajoasă…
– Şi da, şi nu, dar mai mult da, pentru că îmi amintesc că fostul şef al secţiei de asistenţă religioasă, Petre Constantin Ţanu, ne spunea, la un moment dat, la o convocare: „Părinţilor, colegilor, cei care vă veţi apuca, cei care aveţi acest gând de a construi o biserică, gândiţi-vă bine şi faceţi-le să fie biserici funcţionale. Să nu le închideţi undeva în cazarmă, unde să se apropie cu strângere de inimă, greu, militarii”. Am stat un pic şi am gândit şi îi dau perfectă dreptate, pentru că, după cum bine aţi constatat şi spus, Biserica noastră este mereu plină de credincioşi, de tineri.
– Sunt şi tineri care vin din toate colţurile oraşului şi care nu au legătură cu Armata.
– Dacă aţi observat, în Biserica noastră este o anumită rânduială şi disciplină. Dacă aceasta este gustată de tineri la slujbele noastre, nu pot decât să mă bucur şi… ţie-le Dumnezeu năravul, să fie mereu aproape şi ataşaţi Bisericii noastre! Aş extinde acest subiect. Sunt convins că aţi înţeles că prezenţa lor se explică şi prin faptul că avem un grup coral frumos, care dă un plus de frumuseţe slujbelor noastre, care ne bucură mult şi cu care am deosebită bucurie şi plăcere de a sluji.
– Aveţi profesionişti în cor, instrumentişti ai Filarmonicii, profesori, cum aţi reuşit să-i adunaţi?
– Au venit unul după altul. Bazele grupului coral le-a pus, şi-i sunt recunoscător până mor, domnului profesor Laurenţiu Palade. El a pus bazele acestui cor, şi nu oricând, ci cu puţin timp înainte de sfinţirea Bisericii acesteia, în 2008. Mi-amintesc că făcea repetiţiile pentru slujba arhierească de atunci, în contextul în care, chiar în ajunul acestei date de 2 noiembrie 2008, l-a înmormântat pe tatăl domniei sale. Dar, ca un profesionist, şi ca unul devotat misiunii sale, a făcut tot ceea ce i-a stat în putinţă şi a pus bazele acestui minunat grup coral.
– Pe lângă discursul, slujbele dumneavoastră, cor, Biserica militară atrage tineri şi pentru că spre deosebire de alte biserici, care sunt reci, ea degajă mai multă căldură?
– Nu ştiu, nu ştiu care este motivul. Mă simt onorat şi în acelaşi timp mă încearcă un sentiment de mulţumire. Ştiu doar atât că îmi dau silinţa să îndeplinesc această misiune cu multă conştiinciozitate. Legat de aceasta s-ar putea să fi anticipat o întrebare de-a dumneavoastră. Îmi dau silinţa să duc la îndeplinire gândurile şi intenţiile credincioşilor care calcă pragul acestei Biserici, adică de a-i ajuta şi pe alţii care sunt în lipsuri şi vin cu tot felul de bunuri, cu bănuţi şi îmi spun: „părinte ştiţi ce trebuie să faceţi, ştiţi unde trebuie”. Mereu am concretizat aceste iniţiative ale credincioşilor.
– Care este importanţa Crăciunului?
– Sărbătoarea Crăciunului, sărbătoarea Naşterii Domnului, are o semnificaţie specială, are o semnificaţie aleasă. Aş spune că Dumnezeul celui care s-a născut astăzi şi a venit în lume, nu ca să avem ce să celebrăm formal şi simbolic, nici pentru ca să ne dea pretexte de euforii consumiste, ci pentru ca să se facă fratele nostru. Hristos a venit în lume nu doar ca să ne mântuiască, ci ca să ne facă fraţii lui, ca să ne altoiască pe trunchiul său şi să ne dăruiască viaţă din viaţa Tatălui, viaţă Dumnezeiască, adevărată, nu închipuieli, legende şi basme, teorie, ci viaţă adevărată. Ne punem întrebarea, câţi oare îi mai deschid lui Hristos poarta inimii, Lui celui ce este colindătorul plăpând şi-nlăcrimat, tremurând de frig, care stă la poarta inimii şi nu zice nimic. Aşteaptă ca cineva să-i înţeleagă vestea Sa şi să-i deschidă spre a cina cu El. Fi-vom noi, poate, aceia care îi vom deschide larg inimile noastre? Maica Sfântă să ne umple trăistuţele cu bucuriile râvnite, Domnul să ne ţină sănătoşi, să fim în bună înţelegere cu cei din jur, să ne odihnim întru toate, fără tristeţi sau mâhniri, să avem mesele îmbelşugate, sufletele curate, de sfinţenie încărcate.
– Aţi adus aminte de consumism. El este tradiţional tuturor marilor sărbători.
– Da, da. Specific, mai bine zis. Adeseori, pentru mulţi din semenii noştri la aceasta se rezumă prezenţa şi farmecul unor sărbători, mai cu seamă a Naşterii Domnului şi a Învierii Domnului, dar noi trebuie să fim atenţi să ne bucurăm cu bucuria acea sfântă şi adevărată pe care ne-o oferă aceste alese şi binecuvântate sărbători, să trăim frumos şi sănătos aceste sărbători.
– Fiul dumneavoastră v-a călcat pe urme. Aveţi deja nepoţi, pe ei îi veţi îndemna tot spre preoţie? Aţi pus bazele unei dinastii de preoţi, dinastia Grădinaru?
– Am patru copii, trei băieţi şi o fată. Şi, da, cel mai mare, trebuie să recunosc, mi-a fost alături şi la parohia de la Răchiţi, unde era mereu în altar, era mereu atent la toate gesturile din timpul slujbei, îl furnica de atunci să cânte, pe cât posibil, odată cu mine şi probabil am alimentat şi noi dorinţa aceasta. O vorbă românească spune „calcă a popă”. Când mi-am dat seama că are această înclinaţie, l-am îndemnat să se roage la Dumnezeu să-i rânduiască preoţia. Şi Dumnezeu i-a rânduit preoţia.
– Cum resimte omul Ştefan Grădinaru toată această perioadă a Sărbătorilor?
– Deja mi-aţi mai atins încă o coardă sensibilă, pentru că trebuie să mă mărturisesc eu dumneavoastră. Mama m-a adus pe lume în Ajunul Crăciunului, pe 24 decembrie. Puteţi să înţelegeţi şi să trageţi concluzia cât sunt de importante pentru mine sărbătorile, sărbătoarea Crăciunului, pentru ca mai apoi, numindu-mă Ştefan, ştiţi, a treia zi de Crăciun este cinstirea Sfântului arhidiacon Ştefan, deci trăiesc aceste sărbători cu o intensitate maximă. Exact după versurile unui frumos colind: „Când vin a voastre sărbători/ Trăiesc mereu cu noi fiori”. Deci, noi şi noi fiori le trăiesc la fiecare sărbători, mai cu seamă la sărbătorile Crăciunului.
– Faptul că v-aţi născut în Ajunul Crăciunului a fost un semn a ceea ce urma să deveniţi dumneavoastră peste timp?
– Nu ştiu! Dacă Doamne Doamne aşa a îngăduit… Ştiu doar atât, fiindcă tot am amintit de mama mea, Dumnezeu s-o odihnească!, încă din copilărie şi-a dorit să îmbrăţişez misiunea preoţiei. Şi îi sunt recunoscător.
