Preotul Grigore Diaconu susţine că societatea a schimbat şi felul nostru de a fi, dar trebuie să avem puterea să ne schimbăm sufletul şi conştiinţa.
Reporter: – Ce sentimente vă încearcă acum, când sărbătoriţi 50 de ani de activitate pastorală?
Grigore Diaconu: – Sentimentele sunt amestecate, de bucurie şi mulţumire lui Dumnezeu, dar şi de nostalgie. În acelaşi timp, sunt nemulţumit că nu am realizat cât aş fi putut să realizez. Unii cred că a fi preot este uşor, comod, dar nu este aşa. Preoţia este spinoasă, să ştiţi. Tot ceea ce face un preot se vede şi este trecut prin sita laudei, dar în special a criticii. De aceea familia unui preot trebuie să fie exemplu pentru enoriaşi. Nu totdeauna preoţii reuşesc să se comporte în societate ca la Sfânta Liturghie, dar important este să ne străduim să putem să fim un exemplu pentru enoriaşi. Da, mulţi dintre noi reuşesc să zidească o biserică, o casă parohială, să picteze o biserică sau alte lucrări de ordin administrativ, bineînţeles cu ajutorul enoriaşilor. Cred însă că este important cât reuşim să zidim biserici în sufletele credincioşilor. În viaţa unui preot sunt multe ispite, tentaţii. Unii dintre colegii noştri cred că preotului i se cuvine totul, însă greşesc. Preotul trebuie să fie cel prin a cărui inimă şi suflet să treacă toate stările sufleteşti ale credincioşilor. Şi bucurii şi necazuri şi lipsuri. El trebuie să facă de toate, pentru toţi ca să poată zidi biserici în sufletele lor. Bucuria vieţii este aceea care ne motivează să trăim intens tot ceea ce realitatea ne oferă. Condiţia este să împlinim şi să înmulţim talantul pe care Dumnezeu l-a sădit în noi.
– V-aţi născut pe 21 noiembrie, de marea sărbătoare Intrarea în Biserică a Maicii Domnului. A fost ziua de naştere definitorie în alegerea carierei de preot?
– Da. Mama îmi povestea că s-a dus la biserică în ziua de 21 noiembrie şi acolo s-a întâlnit cu viitoarea mea naşă, care a întrebat-o când fac botezul. „Mă duc acasă şi o să vedem”, i-a răspuns mama şi în aceeaşi zi, după amiază, m-a născut. Am fost hirotonit diacon şi preot de mitropolitul Iustin Moisescu pe 8, respectiv 9 noiembrie 1969 , iar pe 21 noiembrie am fost hirotonit ca duhovnic şi trimis în aceeaşi zi la parohia Santa Mare, de pe malul Prutului. Santa Mare a însemnat pentru mine cea mai dură şcoală, dar şi de folos, timp de şapte ani, cât am stat acolo.
– Cum au fost începuturile activităţii dumneavoastră?
– A fost foarte greu, dar avântul tineresc, credinţa în Dumnezeu şi dragostea faţă de cele sfinte m-au ajutat să ridic acolo o casă parohială modernă şi să repar două biserici. În timpul acesta am dat şi examenul de definitivat în preoţie, ca după şapte ani să doresc să revin în locurile natale, însă mitropolitul Iustin Moisescu mi-a spus „mergi la Botoşani, fiindcă acolo avem nevoie de o pepinieră la protopopiat”. Aşa se face că în ianuarie 1976 am fost numit preot la Biserica „Sfinţii Voievozi” şi şef de birou administrativ la Protopopiatul Botoşani. După doi ani, am fost promovat protopop, în urma unui vrednic protopop, Miluţă Gheorghiu.
– Care au fost cele mai grele momente din activitatea dumneavoastră?
– Au fost mai multe, dar cel mai greu moment a fost în anul 1990, când preoţii, luaţi de acel avânt greşit, zic eu, au spus că fac reformă în Biserică şi atunci s-au divizat, unii împotriva patriarhului, unii împotriva protopopului. Am trecut cu bine peste acele momente şi după aceea lucrurile au intrat în normal. Atât timp cât am fost protopop s-au realizat 13 biserici din temelii. Am ridicat vreo 20 de case parohiale şi casele de la Mănăstirea Vorona. S-au făcut lucruri bune şi frumoase. Nu pot să spun că a fost un moment care să mă marcheze, să mă descurajeze să nu merg mai departe, deoarece Dumnezeu mi-a dat putere. În toţi aceşti 50 de ani m-am străduit să fiu acelaşi, în gândire, în vorbă, în faptă. Timp de 50 de ani nu am minţit niciodată arhiereul. În înfruntarea noastră cu destinul, cum ar zice Octavian Paler, „mărturisirea adevărului ne ajută să găsim mijlocul de a ne transforma rănile în lumină”.
– Ştiu că aţi acordat o atenţie deosebită proiectelor sociale.
– Înainte de 1990, o activitate socială intensă era considerată prozelitism, dar acest lucru nu m-a împiedicat să-i ajut pe cei aflaţi în nevoie. Uneori, chiar autorităţile de atunci apelau la mine, un exemplu fiind mobilizarea pentru strângerea de fonduri cu care am cumpărat o vacă pentru o familie cu mulţi copii. După 1990, fiind dată libertatea totală, şi aici e o problemă pentru că unii au înţeles-o greşit, s-au putut face multe, dar nu atâtea câte ar fi trebuit. Acea bază de tratament de la Spitalul de copii s-a realizat datorită prieteniei mele cu reprezentanţii Societăţii de binefacere „Munţii Metaliferi” din Germania. Apoi am avut o cantină pentru săraci care a funcţionat câţiva ani, după care am închis-o deoarece nu aveam spaţiu propice pentru această activitate. Prin societatea de binefacere „Munţii Metaliferi – Cuvioasa Parascheva” s-au adus ajutoare în Botoşani de ordinul miliardelor de lei, aparatură medicală, mobilier pentru bătrânii de la Agafton, mutaţi ulterior la Leorda, casele de la Mănăstirea Vorona au fost acoperite tot de această societate. Seminarul Teologic „Sfântul Gheorghe” a fost foarte bine dotat, tot cu ajutoare din Germania şi Olanda.
– Care au fost cele mai frumoase momente din activitatea dumneavoastră?
– Când reuşeam să ridicăm o biserică, când venea mitropolitul şi sfinţea respectiva biserică, întrunirile noastre de la protopopiat, într-o atmosferă frăţească, de dragoste între arhiereu şi preoţi. Momente deosebite şi înălţătoare am avut la Seminarul Teologic, deoarece atâta vreme cât am fost director am reuşit să punem pe picioare şcoala, iar din 17 promoţii au ieşit absolvenţi de ispravă. Seminarul „Sfântul Gheorghe” este printre cele mai moderne din ţară şi singurul unde funcţionează şi o grădiniţă.
– Am văzut că aveţi o legătură deosebită cu enoriaşii din parohie, pe care-i consideraţi marea dumneavoastră familie.
– Da, facem parte dintr-o mare familie. Nu există credincios care să apeleze fie la servicii religioase sau pentru un ajutor material, iar noi, mă refer la mine şi la părintele Visarion Vizitiu, să nu fim receptivi. Suntem sensibili la toate problemele enoriaşilor. Este o legătură deosebită între noi şi credincioşi. Fiind pensionar, am predat ştafeta părintelui Visarion, de câţiva ani parohul bisericii, şi preotului co-slujitor Gabriel Ţifrea, un fost elev al seminarului botoşănean. Îi mai ajut pentru că ei, fiind şi profesori, atunci când sunt la şcoală, îi suplinesc eu aici la biserică.
– Ce modele aţi avut în activitatea dumneavoastră de slujitor al Bisericii?
– Ca protopop l-am avut pe vrednicul de pomenire Miluţă Gheorghiu, un om foarte cuminte şi diplomat, lângă care am ucenicit doi ani. Apoi l-am avut model pe mitropolitul Teoctist, cu bunătatea sa şi cu abilitatea sa. În facultate l-am avut duhovnic pe unul dintre cei mai mari profesori de teologie, IG Coman, care era foarte sever la clasă, la studiu, dar în scaunul duhovniciei era de o bunătate rară. Apoi l-am avut model pe ÎPS de atunci, acum Patriarhul Daniel, pe care l-am cunoscut încă din 1984, un teolog profund, un teolog aproape neîntrecut în Europa. Model îmi este şi Mitropolitul Teofan, care are trăirea sa, bunătatea sa, înţelegerea sa. Am avut bucuria de a întâlni mulţi preoţi deosebiţi, pe care eu îi pomenesc tot timpul la slujbele noastre religioase. Unii au suferit în comunism, dar au fost de o moralitate rară, buni, nu avari, nu interesaţi de averi. Este ştiut faptul că Biserica Ortodoxă a avut oameni potriviţi la timpul potrivit. Patriarhul Iustinian Marina un administrator şi un cap extraordinar, Iustin Moisescu, un teolog de o greutate rară, un colos. După aceea a venit un om practic, Patriarhul Teoctist şi acum în vremurile acestea tulburi, aşa le consider eu, PF Daniel.
– În ultima perioadă există multă dezbinare, multă ură în societatea românească. Cum vă explicaţi acest lucru?
– În primul rând nu mai există credinţă în Dumnezeu. Eu observ ca preot duhovnic că dragostea, chiar între membrii familiei, s-a răcit, se urăsc copiii între ei, nu se mai înţeleg copiii cu părinţi, fraţii între ei. Nu mai există sentimentul prieteniei şi al respectului, cum era odată. S-au diminuat credinţa, dragostea, bunul simţ, respectul, virtuţi care dintotdeauna au caracterizat poporul român. Marele profesor de teologie Dumitru Stăniloaie spunea „dacă ar fi să fiu din nou tânăr, aş face totul pentru recreştinarea Europei”. Toate valorile culturale, morale ale Europei au la bază creştinismul. Ce e de făcut? Înapoi la Hristos, la învăţătura sa, la morala sa, la iubirea sa. Să-l imităm pe Hristos în viaţa noastră şi atunci sigur lucrurile se vor schimba.
– Şi dacă aţi fi din nou tânăr, dumneavoastră ce aţi face?
– Eu mă consider şi acum tânăr. Dacă aş mai avea puterea de decizie, în primul rând, în seminariile teologice aş alege numai pe cei care au vocaţie pentru şcoala teologică şi pentru preoţie. Să fim obiectivi, nu toţi elevii şi studenţii teologi au vocaţie pentru preoţie. Înainte când erau patru-cinci pe un loc erau aleşi cei care „călcau a popă”, cum se spune. Când vin la seminar elevii au un entuziasm extraordinar, dar ulterior unora nu le mai place nici postul, nici rugăciunea, nici meditaţiile şi asta pentru că societatea îi influenţează în mod negativ.
– Spunea un teolog că noi suntem fericiţi că o avem pe Maica Domnului pe care trebuie să o chemăm în ajutor.
– Trebuie să ne rugăm la Maica Domnului, cu cuvinte plecate din inimă. Să-i adresăm ei rugăciunile noastre, să-i vorbim despre nevoile, bucuriile, lipsurile noastre. Şi, asemenea Maicii Domnului, să avem inimă bună, să avem puterea de a ierta, deoarece fără iertare nu există mântuire. Suntem în perioada postului. Un mare teolog spune „dă-i postului două aripi – rugăciunea şi milostenia”. Putem noi să mâncăm pietre, dacă nu suntem buni la suflet, dacă nu iertăm şi dacă nu-i ajutăm pe cei nevoiaşi, postul nostru nu are nici o valoare. Trebuie să avem puterea să ne schimbăm sufletul şi conştiinţa.
– Ce le transmiteţi botoşănenilor?
– Le spun în primul rând să respecte, să preţuiască tradiţia, credinţa noastră strămoşească ortodoxă. Să se reîntoarcă la credinţă nu numai ca act intelectual, ci la credinţa faptelor bune. Numai aşa îl vom putea simţi pe Hristos în sufletele noastre, numai aşa vom putea simţi în peştera sufletului nostru pe Hristos a cărei naştere o vom cinsti la sfârşitul postului. Fără milostenie, fără a face bine, fără a ierta nu putem să simţim bucuria naşterii lui Hristos. Iar colegilor mei preoţi le spun să se străduiască să fie oglinda în care semenii noştri să-l vadă pe Hristos.
