Iulian Rotariu, pompierul maratonist care şi-a depăşit limitele şi a uimit cu rezultatele sale, a învăţat din loviturile vieţii şi din alergările în deşert lecţii de viaţă nepreţuite.
Reporter: – După ultramaratonul „The Last Desert” din Antarctica, aţi ajuns să fiţi cunoscut de o lume întreagă. Vă aşteptaţi să ajungeţi la un asemenea nivel?
Iulian Rotariu: – Nu vreau să se creadă că este falsă modestie, dar cred că Divinitatea m-a ajutat să ajung aici. Îmi aduc aminte cu drag de primul meu maraton la care am participat şi la care am alergat cu şosete de lână şi cu ilic. Pentru că nu mai participasem la nici o altă competiţie de acest gen, organizatorii erau destul de reţinuţi şi m-au lăsat să alerg după lungi negocieri. Ce i-a determinat a fost povestea mea. În luna de miere eram în Sinaia, iar într-o dimineaţă m-am trezit şi am plecat pe munte. Am făcut atunci la pas munţii Bucegi, am ajuns la Babele, la crucea de pe Caraiman, pe vârful Omu, la cascadă, după care am coborât Jepii Mici, iar seara am ieşit cu soţia la o pizza. De aceea, faptul că am ajuns să alerg în Antarctica cred că nu mi se datorează numai mie, ci a fost o minune.
– Dar cum a început această aventură?
– În clasa a V-a am fost la orientare turistică, iar acest lucru mi-a marcat viitorul. Când eram mic, am văzut câteva fotografii cu deşertul Sahara şi cu Polul Nord şi am visat tot timpul să ajung aici. Ţin minte că prietenii mă întrebau ce vreau să fac când voi fi mare şi mereu le spuneam că vreau să merg în Sahara şi la Polul Nord.
– Dar viaţa v-a dus mereu pe alte cărări…
– Da, pentru că nu am ajuns niciodată să fac sport de performanţă. În mintea mea încolţise ideea că pentru a putea alerga la un maraton trebuie să fii un supraom.
– Şi ce v-a făcut totuşi să alergaţi?
– Tot timpul am mers pe dictonul latin „Minte sănătoasă, în corp sănătos”. Îmi făcusem un obicei să alerg o dată sau de două ori pe săptămână, dar nu am participat niciodată la un concurs pentru că ştiam în sinea mea că nu sunt pregătit. Alergarea propriu zisă a început de la micul sau marele necaz, atunci când am mers cu băieţelul meu de trei ani la un spital din Târgu Mureş pentru o operaţie. Operaţia a durat în jur de nouă ore şi am alergat nouă ore în jurul spitalului. Atunci am învăţat că Dumnezeu lucrează prin oameni. A venit la mine un domn şi m-a oprit din alergare întrebându-mă dacă nu vreau să particip la un maraton. Mă văzuse alergând dimineaţa, a mers la serviciu, iar când a ieşit de la muncă a văzut că eu alergam încă. Eram neîncrezător, dar cuvintele acelui domn m-au făcut să văd altfel lucrurile. Cum operaţia a decurs bine, în sufletul meu s-a aprins atunci o luminiţă, i-am povestit soţiei şi am hotărât să îmi încerc norocul. De atunci am simţit că dacă voi reuşi să termin maratonul, viaţa mea se va schimba.
– Şi care a fost prima cursă oficială?
– Maratonul montan din Piatra Craiului. Cel mai tehnic şi cel mai greu maraton din România, pe care l-am alergat cu o pereche de tenişi de 10 lei, albi, cumpăraţi din bazar, cu două numere mai mari să-i pot purta când mi se umflă picioarele, şi cu şosetele de lână împletite de bunica mea. Am terminat cursa în primii 15, iar atunci toţi au rămas super încântaţi. Nu ştiau de unde sunt şi de unde am apărut.
– Cum a urmat totul?
– Întrucât băieţelul trebuia să meargă la controale şi recuperare, am beneficiat atunci de mai multe bilete gratuite de la Direcţia de Protecţie Socială. Însă, ori de câte ori prindeam un moment oportun, îl duceam şi pe munte. S-a întâmplat să fie organizate în acelaşi timp şi câteva competiţii. Dacă băieţelul se simţea bine, concuram şi eu. Dacă nu, stăteam pe margine şi urmăream concurenţii. Au urmat doi-trei ani de tatonare. Ţin minte că în 2011, 2012 şi 2013 erau doar vreo cinci-şase maratoane montane în România, dar am reuşit să le fac pe toate. Acest lucru mi-a dat încredere şi curaj şi m-am înscris mai apoi în Asociaţia Pompierilor Sportivi. Atunci mi s-a propus să reprezint Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă şi am făcut-o cu drag. Aşa am început să particip la competiţii. Am prins un loc I la 1.500 de metri şi un loc doi la 6.000 de metri şi abia după asta am început să mă antrenez în adevăratul sens al cuvântului. Iarna şi primăvara mă pregăteam pentru cursele scurte, iar vara şi toamna pentru turele mai lungi. A fost, ca să zic aşa, primul nivel.
– Ce v-a determinat să faceţi încă un pas?
– Este o întreagă poveste. Lucram la o revenire după un campionat balcanic al poliţiştilor desfăşurat în Atena şi la care echipa României a obţinut locul I, când am primit un telefon de la o doamnă de la Asociaţia Părinţilor Copiilor cu Autism, care m-a întrebat dacă nu vreau să-i reprezint într-o cursă caritabilă. Fiind vorba de nişte copii, am acceptat imediat. Abia ulterior am aflat că acea cursă avea 500 de kilometri şi era între Sofia şi Bucureşti. Nu a fost vorba de un concurs sportiv, ci o împletitură între caritate şi sport. Era prima experienţă de acest gen, însă toată lumea m-a sfătuit că, dacă vreau să ajung la finish, să mă ţin după o japoneză, care mai participase de patru ori la cursa respectivă. Aşa am şi făcut, doar că doamna respectivă s-a speriat, a început cu ruperi de ritm, a încercat să forţeze şi atunci i-am spus că nu vreau să o întrec, ci doar să termin cursa. Am fost 16 concurenţi la start, însă la finish am ajuns doar doi – eu şi doamna japoneză.
– Cât de dificil a fost?
– Într-o asemenea cursă, pe o distanţă atât de mare, treci prin toate stările posibile. Te dor toate, ţi se umflă articulaţii, îţi apar băşici în tălpi… Dar acea cursă mi-a adus o invitaţie neaşteptată – să particip la un maraton din Sahara. Era 2014, cred, dar a fost momentul în care visul meu din copilărie a încolţit din nou. Cu greu am reuşit să ajung acolo, iar ce m-a ajutat cel mai mult a fost suportul colegilor de la ISU. Aşa am ajuns în Algeria, într-o tabără de refugiaţi. Am cunoscut atunci o familie din aşa numitul popor al Saharei – Saharavi. A fost prima mea experienţă cu necunoscutul.
– Ce v-a marcat cel mai mult?
– Când m-am întors, am avut sentimentul că sunt cel mai bogat om de pe pământ şi asta pentru că am putut să beau apă când am vrut şi cât am vrut. Asta pentru că în Sahara apa era extrem de rară. Acolo am văzut nişte imagini crâncene – copii alergând în spatele unei maşini de salubrizare pentru a prinde câteva picături de apă. Familia la care am stat avea un bazin din tablă zincată de un metru pe un metru, în care aduna apa care trebuia să le ajungă două-trei luni de zile. Când le-am cerut să mă lase să mulg caprele, pentru că ştiu să fac acest lucru, am realizat că acele capre dădeau maxim o cană de lapte pe zi. Am văzut cum cămilele mâncau pet-uri goale, iar oamenii aveau doar două rânduri de haine, cele de pe ei şi unul care stătea atârnat în cui şi îl luau cu toţii pe rând, în funcţie de cum aveau nevoie. Atunci am realizat cât de norocoşi suntem noi pentru că aici, teoretic, de primăvara şi până toamna nu ar trebui să moară nimeni de foame.
– A urmat „4 Deserts”, competiţia care avea să că ducă pe tot globul…
– Da. Prima mea cursă cu cei de la „4 Deserts” trebuia să aibă loc în Iordania, dar cu trei săptămâni înainte am fost anunţaţi de organizatori că nu se mai ţine, deoarece un pilot iordanian a fost ars de viu de armata marocană. Aveam biletele de avion cumpărate, eram pregătit, dar a trebuit să renunţ. Iniţial, Sahara Race se ţinea în Egipt, dar fiind zonă de conflict, s-a ajuns ca această cursă să se ţină în Iordania. Ulterior, şi aici a devenit zonă de conflict, iar Sahara Race se ţine în Deşertul Kalahari, în Namibia.
– Ce v-a făcut să continuaţi?
– Au fost două motive. Tot timpul m-am gândit la copiii cu autism, care nu reuşesc să-şi ducă niciodată cursa la bun sfârşit. Ei m-au motivat cel mai mult, mai ales că am promis că voi face tot posibilul să-i ajut. Apoi, aşa cum spuneam, a fost visul meu de a alerga în deşert, dar era vorba de cireaşa de pe tort. Dacă participam la trei curse, aveam şansa să merg în Antarctica. Aşa a şi fost.
– Dar ce v-a surprins în aceste curse?
– Totul a fost inedit. Este vorba de curse autosusţinute, în care trebuie să îţi duci tot bagajul în spate. Fiecare deşert are specificul lui, însă ai toate şansele să treci prin toate cele patru anotimpuri într-o singură zi. Fiecare a reprezentat o lecţie de viaţă. Una este să te ridici din patul unui hotel, într-o dimineaţă, şi să alergi un maraton, şi altceva este să dormi într-un cort, pe un izopren, la -20°C, iar a doua zi să pleci din nou în cursă şi să alergi sub un soare torid, la peste 40°C.
– Dar ce v-au învăţat aceste curse de anduranţă?
– M-au învăţat că viaţa are prioritate, mi-am dat seama că orice punct geografic poate fi atins şi orice limită umană poate fi depăşită. Dar să nu uiţi niciodată că viaţa este mai presus de orice. Unii poate gândesc că, uite, dacă acolo forţai mai mult, poate şi rezultatul era mai bun, dar eu am mers pe un alt principiu – să mă întorc acasă, la familia mea, la colegii mei…
– Deci ţinta nu a fost mereu locul I…
– Ca sportiv, mereu tinzi să fii pe locul I, să ocupi un loc mai bun, dar cel mai important lucru este să te întorci mereu acasă, la ai tăi. De aceea, de fiecare dată am ţinut să-mi menţin simţurile, să gândesc raţional.
– A fost vreo cursă care v-a făcut să spuneţi – gata, aici este limita?
– Dacă ar fi o cursă extrem de dificilă, pentru mine Antarctica a fost cea mai grea. Acolo am simţit că frigul doare. Făcusem aici pregătire la frig, am fost pe munţi cât a fost zăpadă, dar Antarctica a fost altceva. Am ajuns în Argentina la peste 30°C, am făcut şapte zile de acasă până în zona de start, am mers trei zile cu vaporul dus-întors, rău de mare, şi dintr-o dată m-am izbit de zăpada până la piept şi temperaturi de -30°C.
– Dar care a fost momentul de cotitură, care v-a determinat să continuaţi?
– Am început să alerg la peste 30 de ani şi nu am mai avut timp să fac totul piramidal. Aşa că totul a fost mai mult o bătălie pentru viaţa acestor copii cu autism, nu o competiţie cu mine însumi. Tot timpul m-am gândit la cauza pe care am ales-o, sau mai bine spus care m-a ales pe mine. Pe unde am mers, am spus mereu – uitaţi, sunt nişte copii cu deficienţe, copii care au nevoie de sprijin şi am făcut tot posibilul să-i ajut.
– Cine a jucat însă cel mai important rol în cariera dumneavoastră?
– Sunt trei lucruri – familia, doamna profesoară Dana Vieriu şi colegii. Fără ei, nu cred că aş fi ajuns aici. Şi nu sunt cuvinte spuse doar ca o mulţumire, sunt lucruri care au contat extrem de mult. Ei au fost cei care au stat mereu alături de mine şi m-au susţinut. Şi pot să spun că pentru toţi a fost ceva inedit. Reuşitele mele sunt de fapt şi reuşitele lor. Plus, pregătirea de la serviciu m-a ajutat să fac faţă cu brio acestor încercări.
– Şi aţi găsit înţelegere de la început?
– Trebuie să recunosc că a fost greu. Atât pentru mine, cât şi pentru ei, dar înţelegerea a venit pe parcurs. Azi un pic, mâine un pic. Mă trezeam dimineaţa devreme, mă culcam noaptea foarte târziu, încercam să îmi fac un calendar şi să mă ţin de el aşa încât să fiu şi tată, să fiu şi pompier, dar şi să îmi întreţin condiţia fizică.
– V-aţi gândit vreodată să renunţaţi la ceva?
– Nu. Niciodată nu am avut aşa ceva în plan. Am simţit că toate aceste lucruri pot fi îmbinate frumos, iar scopul meu a fost să asigur un echilibru în toate. De asta am spus mereu că nivelul în care am ajuns nu mi se datorează numai mie, ci şi celor din jurul meu. Ei sunt cei care mi-au dat aripi.
– Dar aveţi şi regrete?
– În viaţă trebuie să faci mereu sacrificii. O spun sincer – uneori, poate am sacrificat şi familia. Am şi acum o cămaşă în dulap pe care am cumpărat-o pentru botezul fiului meu, dar pe care nu am mai îmbrăcat-o. Mereu mă întreabă soţia ce-i cu cămaşa aia. Sper să reuşesc să o port poate la nunta fiului meu, dacă nu la majoratul lui.
– Ce ar trebui să înţeleagă lumea din această poveste a vieţii dumneavoastră?
– E bine ca toţi oamenii să ia atitudine şi să-şi urmeze visurile. Important este ca în fiecare zi să se gândească la ce aspiră şi cu siguranţa va veni şi ziua în care îşi vor trăi visul.
– Ce veţi face de acum?
– Având în vedere că suntem în perioada Sărbătorilor de iarnă, vreau să petrec Crăciunul alături de cei dragi şi să le aducem o bucurie celor sărmani.
