Preotul Grigore Diaconu susţine că este vital să urmăm exemplul înaintaşilor şi să pregătim foarte bine copiii, intelectual şi moral, pentru a pleca în viaţă.
Reporter: – Vă aflaţi la ceas de mare sărbătoare…
Grigore Diaconu: – Cu ajutorul bunului Dumnezeu, pe 21 noiembrie am împlinit 70 de ani de viaţă şi 49 de ani de activitate pastorală. În această zi, în anul 1969, am primit hirotesia pentru a spovedi. Atunci vrednicul de pomenire Iustin Moisescu, Mitropolitul Moldovei, atunci, apoi Patriarhul României, ne-a spus „copii, pe umerii voştri se reazămă Biserica. Voi sunteţi stâlpii Bisericii pentru viitor. Străduiţi-vă să faceţi fapte şi mai puţine vorbe. Dumnezeu să vă binecuvânteze!”. Cu acest gând şi sfat am plecat în parohia Santa Mare, unde am slujit până în ianuarie 1976. Mereu m-am ghidat după cuvintele Sântului Grigore de Nyssa – „fiecare dintre noi este pictorul propriei sale vieţi, sufletul nostru este ca o pânză, virtuţile sunt culorile, Iisus Hristos este modelul pe care trebuie să-L pictăm”. Am fost transferat apoi la parohia „Sfinţii Voievozi” şi în acelaşi timp numit şef de Birou administrativ la Protopopiatul Botoşani, ca după doi ani să fiu numit protopop, la vârsta de 29 de ani. Până în martie 1990 am fost protopop, după care m-am ocupat de partea socială a Bisericii, înfiinţând acea asociaţie de binefacere „Munţii Metaliferi Germania – Cuvioasa Parascheva Botoşani”, cu care am realizat lucruri foarte frumoase şi prin care am înlesnit primirea unor donaţii din străinătate pentru spitalele şi grădiniţele din oraş, Căminul de bătrâni de la Leorda etc. Cea mai importantă lucrare este baza de tratament de la Spitalul de Copii.
– Aţi fost şi director de seminar teologic…
– Din aprilie 1997, în urma unui concurs, am ocupat postul de director al Seminarului Teologic „Sfântul Gheorghe”. Am primit de la Consiliul Local acea clădire unde a funcţionat internatul Liceului Electrocontact şi cantina, care erau într-o stare deplorabilă. 17 ani am muncit acolo şi am realizat o şcoală modernă, poate cel mai modern seminar din Patriarhia Română. Cu 150.000 de euro de la Banca Mondială, am făcut o extindere a seminarului pentru birouri şi pentru laboratorul de informatică. Am organizat şcoala cu profesori titulari, vrednici. Seminarul a fost un laborator care a pregătit fii ai Bisericii, trimişi să mărturisească smerenia Crucii şi slava Învierii lui Hristos. Avem absolvenţi foarte buni care sunt preoţi, profesori, cadre didactice universitare, în ţară şi peste hotare. În toată viaţa mea am avut această deviză – ceea ce faci numai pentru tine, moare odată cu tine. Ceea ce faci şi pentru alţii, aceea rămâne.
– Aţi fost foarte apropiat de Patriarhul Teoctist.
– Amintirile legate de vrednicul de pomenire Patriarh Teoctist sunt încă vii, deşi prima întâlnire a avut loc în anul 1977, când împreună cu părintele protopop de atunci, Miluţă Ghiorghiu, şi cu ÎPS Teoctist, pe atunci Mitropolit al Moldovei, am cutreierat colinele Buciumului. Am fost impresionat încă de la prima întrevedere de simplitatea, modestia, spontaneitatea şi farmecul graiului cu inflexiuni moldave a celui ce avea să devină Patriarh. Am devenit un apropiat al Patriarhului, fiindcă am fost sincer. Niciodată nu l-am minţit nici pe PF Patriarh Teoctist, nici pe PF Patriarh Daniel, nici pe ÎPS Teofan. Sigur, adevărul te face liber. Eu nu am minţit niciodată şi asta nu a fost rău. Am devenit foarte apropiat de el şi mi-a mărturisit anumite etape din viaţa lui, cu care poate voi pleca în veşnicie, sau le voi aşeza pe hârtie, fiindcă sunt lucruri foarte importante din viaţa unui arhiereu, care a fost Mitropolit şi Patriarhul României în vremuri destul de vitrege.
– Gândul de a scrie o carte îl aveţi de mult…
– Dacă Dumnezeu mă va ţine sănătos, voi scrie despre cum am înţeles eu misiunea preoţească şi cum este în realitate. M-am pregătit pentru a sluji Biserica, şcoala, familia şi pe credincioşi cu toată fiinţa şi cu tot devotamentul, jertfindu-mi viaţa şi năzuinţele mele numai idealului sfânt. Foarte mulţi preoţi, monahi şi ieromonahi m-au îndemnat să scriu şi sper să pot face acest lucru, fiindcă sunt lucruri care nu se ştiu. Mă doare faptul că preoţii care sunt acum la parohii nu au făcut nici o evocare a unui preot înaintaş. Biserica Ortodoxă Română a avut preoţi minunaţi, smeriţi, modeşti, pregătiţi, oameni de cultură, din 1950 până în 1990. Bineînţeles că sunt şi astăzi, dar vreau să spun că atunci au fost preoţi de vocaţie, care au ştiut să facă slalom, ca să poată să menţină biserica acolo unde trebuie să fie. Au avut de suferit, au fost în închisori, copiii lor nu au putut să meargă la licee şi la facultăţi, dar, încetul cu încetul, ei au reuşit să facă lucruri frumoase. Vreau să vă spun, fără să mă laud, că în perioada în care am fost protopop s-au zidit din temelie 14 biserici, s-au pictat 13 biserici, s-au făcut 25 de case parohiale, la care se adaugă cele două case de oaspeţi de la Mănăstirea Vorona, precum şi casa şi bisericuţa de la Mănăstirea Gorovei. Aproape în fiecare parohie era un şantier, cu toate greutăţile care erau atunci, în special pentru a obţine aprobări. Dar, Dumnezeu a rânduit oameni potriviţi la timpul potrivit şi aici mă refer la Patriarhul Iustinian Marina, la Patriarhul Iustin Moisescu, Patriarhul Teoctist, care au ştiut să conducă Biserica în acele vremuri şi apoi, sigur, astăzi, PF Patriarh Daniel şi la Iaşi, ÎPS Teofan.
– V-a rămas în suflet o întâmplare anume din activitatea dumneavoastră?
– Mi-a rămas în minte, încă din prima zi de hirotonie şi încă de la prima săvârşire a Sfintei Liturghii, acea emoţie, acea trăire pe care mi-a inspirat-o părintele Iustin Moisescu şi ieromonahii, arhimandriţii de la Mitropolia Moldovei şi Sucevei. De atunci, în fiecare duminică şi sărbătoare, săvârşesc Sfânta Liturghie cu aceeaşi emoţie, cu aceeaşi trăire. Un moment deosebit din viaţa mea de protopop a fost în ziua întronizării Patriarhului Teoctist, care, atunci când mergea spre tronul arhieresc, m-a tras de mână şi mi-a spus, „acum, în ziua numirii mele ca Patriarh, îţi dau poruncă să faci biserică în satul meu”. Şi Dumnezeu a rânduit ca eu să conduc lucrările la biserica din satul Victoria, Filipeşti cum îi plăcea lui să spună, de la prima lopată de ţărână, până la ultimul penel la pictură. Am întâmpinat greutăţi până când am văzut-o ridicată. Autorităţile de atunci au interzis să se facă biserica. După ce am turnat temelia, au venit cu o lamă şi au tras pământul peste temelie.
– Cum aţi deblocat lucrurile?
– Am să scriu în memoriile mele despre cel care ne pâra că facem biserică. Secretarii se certau între ei şi i-au raportat primului secretar Ploştinaru că la Victoria se face biserică. Temelia bisericii a fost acoperită cu pământ vreo două luni şi au răsădit varză. La vremea aceea nu-mi era frică nici când se zideau case parohiale. Îmi spuneau „au venit de la partid” şi le răspundeam „şi ce dacă au venit, continuaţi lucrările”. A dictat o anchetă politică şi m-am dus la el şi i-am spus că articolul 30 din Constituţie spune că libertatea de conştiinţă este garantată. I-am spus că avem aprobări. Ancheta a fost oprită şi lucrările au mers în continuare. În Biblie se spune – duşmanii omului sunt casnicii lui, deci tot din rândul preoţilor erau care se duceau cu pârâtul. Însă toate au trecut şi acum, la 70 de ani, mă gândesc cum voi mulţumi Domnului pentru toate câte mi-a dat mie. Vrednicul de pomenire Mitropolitul Antonie al Ardealului are o lucrare intitulată „Liturghie după liturghie”. Adică aşa cum se comportă preotul la Sfânta Liturghie, aşa să se comporte şi în societate, în familie, după ce termină slujba.
– Aţi întâmpinat multe greutăţi în aceşti ani?
– Dacă ne gândim câte piedici, câte calomnii, câte vorbe grele am primit şi eu din partea celor care bâjbâie în întuneric şi nu vor să cunoască pe Hristos… Dar Dumnezeu mi-a dat putere să le pot suporta pe toate, nu numai mie, ci şi familiei mele. Au trecut toate. Omul poate învinge dacă are credinţa, gândirea că ceea ce face este spre binele obştesc. Iată că la vârsta asta, după atâţia ani de activitate, am ajuns şi eu la această concluzie că toate le putem face întru Hristos cel care ne întăreşte, nu numai în activitatea preoţească, în toată activitatea noastră de zi cu zi.
– Cum era Biserica atunci când aţi început activitatea şi cum este acum?
– Era foarte multă disciplină în Biserică. Mitropolitul era respectat, protopopul respectat, regulile bisericeşti respectate. Sigur, acum sunt şi mai mulţi preoţi, foarte mulţi tineri, unii se mai abat de la legile şi canoanele noastre, ceea ce este în detrimentul nostru. Eu am respectat convingerile tuturor persoanelor, că a fost neoprotestant, ortodox, lipovan, catolic, pentru mine au fost toţi fiii lui Dumnezeu şi am respectat convingerile lor şi cred că asta m-a ajutat în viaţă foarte mult.
– A suferit Biserica o lovitură mare după eşecul Referendumului pentru familie?
– Cred că oamenii au confundat acest referendum cu politica. Sigur că Biserica a suferit fiindcă se credea că lumea va vota în număr mare, dar nu a fost aşa. Eu cred că Biserica se va întări, adică va fi mai atentă la ceea ce are de făcut, vom fi mai perseverenţi în a predica adevărurile noastre şi a fi mai atenţi cu cei din jurul nostru.
– Ce ar trebui să facă botoşănenii pentru a reuşi să facă faţă provocărilor societăţii actuale?
– Sfatul pe care îl dau este valabil şi pentru mine. În primul rând, să nu ne lăsăm influenţaţi de răul ce este în jurul nostru, să nu aplecăm urechea la cei care nu gândesc româneşte, la cei care nu gândesc şi nu fac binele acestei ţări. Cel mai important lucru este să urmăm exemplul înaintaşilor noştri, mă refer aici la spiritul patriotic, în sensul bun al cuvântului, mă refer la cultură, la pregătirea tinerilor pentru a pleca în viaţă. Din păcate, astăzi învăţământul nu mai are aceeaşi importanţă. Părinţii să-şi dea copiii la şcoală să-i urmărească să fie bine pregătiţi din punct de vedere intelectual şi moral. Dacă un popor nu are morală, nu are valoare. Trebuie să respectăm principiile moral religioase ale poporului nostru. Acest popor a dat multe personalităţi lumii, oameni cu o construcţie morală şi intelectuală de granit. Toţi au fost convinşi că într-adevăr creştinismul a fost şi a rămas baza dezvoltării societăţii europene.
– Şi acum, în Anul Centenar, cu atât mai mult trebuie să ne raportăm la înaintaşi.
– Absolut. Biserica a avut o contribuţie deosebit de importantă la realizarea acestei Uniri. Biserica a fost un pilon principal la realizarea acestui deziderat, fiindcă fără unire nu se poate face nimic. La noi Biserica a dezvoltat acest sentiment de comuniune frăţească prin cultură, prin slujbe, prin tipărirea cărţilor care au fost duse şi în Transilvania atunci când erau vremuri vitrege pentru fraţii noştri din Ardeal. Nu trebuie să uităm acest lucru. Rolul Bisericii a fost şi este deosebit de important.
