Doina Hrehoreţ, femeie chirurg din România care face transplant de ficat, susţine că a făcut tot posibilul pentru fiecare pacient şi de fiecare dată a simţit ajutorul divinităţii.
Reporter: -A fost greu drumul de la tânăra absolventă a Colegiului „Mihai Eminescu” până la chirurgul renumit de astăzi?
Doina Hrehoreţ: – Nu m-am gândit niciodată dacă a fost greu sau uşor, am făcut ce mi-a plăcut şi am avut atât de multe bucurii în viaţa mea profesională, încât cred că am uitat de greutăţi. Nu le-am perceput ca pe greutăţi, mi le-am asumat şi am mers mai departe.
– La ce vârstă aţi făcut prima operaţie?
– Prima operaţie de transplant am făcut-o în 2007, la 40 de ani. Atunci şeful meu a venit în sala de operaţii şi mi-a spus „dacă eşti în stare, fă-l!”. Avusese o discuţie cu profesorul De Carlis din Italia, unde tocmai terminasem un stagiu de două luni, iar acel profesor i-a spus că sunt un chirurg format, care poate să fac transplant şi atunci şeful meu m-a pus la încercare. A stat în blocul operator, dar nu în sala de operaţii, şi mi-a spus că este alături de mine şi dacă am vreo problemă, să-l chem. A intrat singur, fără să-l chem, la sfârşitul operaţiei, şi acela a fost momentul în care mi-am dat seama că pot şi i-am fost recunoscătoare pentru că a avut încredere în mine.
– Pentru cineva care nu este în domeniu, dar chiar şi pentru medici, ceea ce faceţi dumneavoastră este un lucru extraordinar. Practic aveţi viaţa pacientului în mâini.
– Da, e viaţa pacientului în mâinile medicului, dar asta este valabil, cred, pentru orice chirurg. O intervenţie chirurgicală nu poate fi sută la sută reuşită, nimeni nu poate să garanteze sută la sută în chirurgie, dar, în momentele intervenţiei, concentrarea e atât de mare încât nu ai timp să te gândeşti la partea asta emoţională. Am fost foarte emoţionată astăzi (n.r., în ziua primirii titlului de Cetăţean de Onoare al Municipiului Botoşani), cred că s-a văzut, s-a simţit, la un moment dat îmi venea să zâmbesc şi să spun „uite un mare chirurg care este plin de emoţii”. Sunt cu totul altfel în sala de operaţii, acolo sunt în zona mea de confort, acolo nu am voie să am emoţii. În momentul în care încep să mă spăl, să mă îmbrac steril, intru într-o altă dimensiune, dimensiunea mea de chirurg şi, eventual, după ce termin operaţia, mă pot gândi la momentele dificile, în rest, sunt acolo, conectată sută la sută cu munca mea, cu ceea ce am de făcut şi trebuie să fac maxim de bine, cât pot eu de bine.
– Cam cât durează o operaţie?
– O operaţie de transplant poate dura între şase-opt ore, în mod obişnuit, dar au fost intervenţii de transplant care au durat şi zece-12 ore, care au avut anumite dificultăţi tehnice şi care au impus această durată mai lungă a intervenţiei chirurgicale.
– În timpul operaţiilor, simţiţi ajutorul lui Dumnezeu?
– Da, întotdeauna şi uneori au fost situaţii în care, dacă m-aţi fi întrebat înainte de operaţie dacă fac faţă unei asemenea situaţii critice, poate aş fi spus nu ştiu, sau nu cred, dar întotdeauna am simţit că Dumnezeu este alături de cel care vrea să facă bine şi chiar cred în Dumnezeu.
– Vă rugaţi înainte de a intra în operaţie?
– Nu la modul de rugăciune, nu pot să spun că am un tabiet anume, dar mă uit aşa, sus, şi aştept de acolo să-mi călăuzească paşii şi mâinile.
– Unul dintre botoşănenii căruia i-aţi redat o altă viaţă v-a asemănat cu un înger şi a vorbit de îngerii de la Fundeni. Foarte mulţi oameni vorbesc în aceeaşi termeni despre dumneavoastră.
– Săptămâna trecută o pacientă mi-a spus că eu am aripi de înger, dar aripile nu sunt văzute de toată lumea. Mi-a plăcut mult. Încercăm să facem bine şi cred că sunt mulţi oameni care fac bine şi nu numai medici. Cred că asta e menirea noastră pe pământ, a oamenilor în general, să ajutăm, să oferim, să dăruim ceea ce la rândul nostru am primit. Am primit înţelepciune, educaţie, învăţătură, e normal să dăm ceva înapoi societăţii care ne-a format şi eu cred că nu doar noi. Poate activitatea noastră este mai spectaculoasă, poate e mai evident faptul că omul intră foarte grav şi pe urmă are o viaţă normală, dar cred că orice profesie în felul ei este utilă şi aduce alinare şi bucurie oamenilor. Şi asta este cel mai important.
– Am înţeles că aveţi o relaţie specială cu pacienţii.
– Da, mi-a trebuit şi mie timp să înţeleg că a fi medic nu înseamnă să fii numai un bun profesionist. A fi medic înseamnă să fii om. Pacientul vine la medic într-o stare emoţională delicată, medicul trebuie să fie alături de el, trebuie să-l înţeleagă, să manifeste compasiune. Am văzut că de multe ori o vorbă bună, mai ales în situaţii critice, când poate medicul ca profesionist nu poate să ajute, poate să facă minuni şi încerc să fiu alături de pacienţii mei, din tot sufletul şi să fiu alături de suferinţele lor şi să-i ajut cât pot. Poate acesta este avantajul că sunt femeie, pentru că sunt şi multe dezavantaje. Mulţi pacienţi la început aveau această reticenţă în faţa unei femei chirurg, ulterior au ajuns să-şi dorească, sau să fie bucuroşi că sunt operaţi de echipa mea pentru că aş vrea să subliniez şi acest lucru. Transplantul înseamnă o echipă imensă, poate noi, chirurgii, suntem în lumina reflectoarelor, dar nu e cel mai corect lucru. Este o echipă care începe de la coordonatorii de transplant, care identifică donatorul, fără ficat noi nu am putea face transplant, de la colegii de gastroenterologie şi medicală care pregătesc pacienţii pe liste, care aleg cei mai buni receptori pentru ficatul care este disponibil. Nu în ultimul rând, medicii anestezişti, care au un rol maxim chiar în timpul operaţiei şi imediat după, toţi colegii noştri de diverse specializări pentru că, cu cât o intervenţie chirurgicală este mai complexă, cu atât riscurile sunt mai mari şi cu atât complicaţiile care apar trebuie rezolvate şi angrenează multe specializări, radiologie, cardiologie, infecţioase etc.
– Ce reprezintă pentru dumneavoastră titlul de Cetăţean de Onoare al Municipiului Botoşani?
– Reprezintă foarte mult, o încununare a muncii. În primul rând, acest titlu cred că îl merită părinţii mei, familia mea şi mă bucur că ei au asistat la acest moment, cu toate că sunt în vârstă şi le doresc sănătate şi la mulţi ani în continuare. Cred că astăzi au fost mândri de mine şi sunt mândri în fiecare moment, am simţit acest lucru, dar astăzi cred că le-am oferit o bucurie. E bucuria mea, fără doar şi poate, că sunt cetăţean de onoare, dar sunt fericită că le-am putut oferi şi lor această bucurie.
– Botoşaniul rămâne pentru dumneavoastră un loc de suflet.
– Da şi niciodată nu m-am sfiit să spun că sunt din Botoşani, cu toate că sunt oameni care spun „acolo unde se agaţă harta în cui”, sau alte lucruri de genul acesta. Eu le-am luat sub formă de glumă. Mai mult decât atât, le spuneam că nu ştiu câte genii au plecat din Botoşani şi asta e realitatea, nu ne lăudăm şi nu e întâmplător. Eu chiar cred că acest loc este cu o energie bună, cu o energie benefică pentru toată lumea.
– Aţi avut propuneri să vă implicaţi în viaţa politică, sau să deţineţi o funcţie la minister?
– Am avut, dar nu cred că mă caracterizează şi nu cred că aş fi bună în domeniul acesta. Pur şi simplu nu m-am gândit la lucrul acesta.
– Aveţi persoane cărora le sunteţi recunoscătoare pentru ceea ce aţi reuşit până acum?
– Sunt recunoscătoare multor oameni, pentru că eu cred că ceea ce sunt acum se datorează multor oameni. Caracterul mi l-am format aici, în Botoşani. Am plecat la 18 ani de aici şi la 18 ani eşti deja format. Şi profesorul meu de fizică, domnul Dumitru Mocanu, şi-a amintit de personalitatea mea puternică. Asta într-adevăr m-a ajutat. Au fost obstacole pe care le-am depăşit, dar tocmai datorită acestei personalităţi puternice. Cred că toţi cu care am venit în contact, într-o măsură mai mare sau mai mică, şi-au pus amprenta, i-am simţit mândri de mine, că am intrat la facultate, că am ajuns să fac transplant, ceea ce mă motivează să merg în continuare pe acelaşi drum.
– Este greu să vă menţineţi la acest nivel?
– Nu cred că îl iau ca pe un lucru planificat, lucrurile vin de la sine. E un ritm în care am intrat, mi se pare normal să operez zi de zi, mi se pare normal să fac transplant, fiecare operaţie de transplant e o provocare, întotdeauna pot să apară momente dificile cărora chirurgul trebuie să le facă faţă, să se recreeze. Asta îmi păstrează un tonus şi o vitalitate care, cum să zic, pentru mine e benefică.
– Cum arată o zi din viaţa dumneavoastră?
– Mă trezesc la ora 5.00, până la ora 6.00 este ora mea, în fiecare zi, în care îmi fac tabieturi, fac sport, meditez, încerc să-mi intru într-un calm, să intru în ziua respectivă într-un tonus bun. La 7.00 ajung la spital, unde 7.30 înseamnă ora de consultaţii, urmează raportul de gardă, până la ora 8.00. De la 8.00 la 8.30 vizita pe secţie şi după aceea sala de operaţie şi operaţia durează cât e necesar.
– Seara la cât ajungeţi acasă?
– După operaţie, merg şi la Spitalul „Sfânta Maria”, unde este al doilea centru de transplant. Numărul de transplanturi în 2013-2014 a depăşit o sută, capacitatea Institutului Fundeni şi atunci a fost înfiinţat al doilea centru, unde eu coordonez activitatea de transplant, unde am şi acolo pacienţi. În ziua în care sunt două transplanturi programate, unul se face la „Sfânta Maria”. De regulă, după ce termin treaba la Fundeni merg şi la „Sfânta Maria” şi, în final, ajung şi acasă. Seara târziu.
– Cum este medicul şi omul Doina Hrehoreţ?
– Ca medic încerc să fac lucrurile cât pot de bine, orice medic are şi succese şi insuccese, este vorba de reuşite şi nereuşite. Fiecare chirurg are cimitirul lui. Din păcate, nu suntem Dumnezeu pe pământ, trebuie să ne asumăm aceste lucruri, dar pot să dorm liniştită cu capul pe pernă deoarece pentru fiecare pacient de-al meu am făcut maxim cât am putut să fac, cât m-au ajutat înţelepciunea mea, profesionalismul meu şi timpul meu. Nu am precupeţit nici timp, nici muncă pentru a ajuta fiecare pacient. Sunt timidă, îmi este greu să fac faţă unui public larg, îmi place liniştea, îmi place calmul, nu mă sperie singurătatea, mă regăsesc de multe ori în linişte şi în pace. Îmi plac prietenii, îmi place să petrec timp cu ei, îmi place să călătoresc, să experimentez şi merg pe principiul „dacă nu guşti, nu ştii ce-ţi place” şi atunci încerc să iau din viaţă tot ce mi se oferă şi să aleg ce e bun pentru mine.
– Ce le transmiteţi botoşănenilor?
– Să fie mândri că s-au născut în acest loc minunat şi, chiar dacă pare un loc depărtat de capitală, este un loc frumos, un loc cu oameni buni, în care se simte energia pozitivă şi în care se simte multă căldură sufletească.
