Laura Jijie, coordonatorul Compartimentului de psihiatrie pediatrică al Spitalului Judeţean, susţine că relaţia părinte-copil trebuie să fie sinceră, iar adulţii plecaţi să nu-i amăgească pe cei de acasă despre data la care revin, deoarece copiii îşi pierd încrederea
Reporter: – Săptămâna trecută, la Botoşani s-a mai petrecut o tragedie ce va marca pe viaţă o familie. Un tânăr de 17 ani s-a sinucis. Părinţii, la muncă în Germania, certuri cu prietena, jocuri de noroc, datorii. De ce nu se pot preveni astfel de situaţii?
Laura Jijie: – Cu siguranţă adolescentul respectiv era mai vulnerabil din punct de vedere emoţional, iar lipsa părinţilor de lângă el a constituit un factor favorizant al creşterii vulnerabilităţii în faţa problemelor la care nu a găsit o altă rezolvare. Înţeleg că înainte de gestul său era mai îngândurat şi ca atare cei din exterior ar fi putut să vadă asta. De obicei în astfel de cazuri adolescenţii nu vor să moară. Ei transmit nişte semne, nişte strigăte de alarmă prin care cer ajutorul: ori ameninţă cu moartea, ori se autoagresează, ori recurg la ingestie medicamentoasă într-un număr limitat de comprimate, doar pentru a atrage atenţia că au probleme. Că resimt, spre exemplu, lipsa suportului familial, părinţii fiind cei care asigură securitate şi echilibru.
– Locuia la nişte mătuşi, relatează presa…
– Relaţia cu unchiul sau mătuşa este diferită faţă de relaţia cu părintele. Mai ales într-o perioadă mai dificilă, cum este adolescenţa. Absenţa părinţilor înseamnă şi absenţa supravegherii şi autorităţii parentale. Tânărul are sentimentul unei oarecare libertăţi, care pe fondul experimentărilor inerente în adolescenţă, îmbracă forma unor comportamente de risc: consum de droguri, de alcool, dependenţele de jocuri de noroc, de calculator, telefon, plus riscul de abandon şcolar. Astfel de situaţii, în care dependenţa de jocuri de noroc duce la datorii pe care nu mai ştii cum să le gestionezi, îi fac uneori şi pe adulţi să recurgă la gesturi nechibzuite. Cu atât mai vulnerabil este un tânăr. Eventual probleme în relaţiile afective, un conflict cu prietena, pot căpăta dimensiuni catastrofale.
– Ce ar trebui să facă profesorii? Când ar trebui să intervină şi cum?
– Dirigintele, în primul rând, trebuie să-şi cunoască foarte bine fiecare copil. Să aibă discuţii individuale cu familia fiecăruia, cu aparţinătorii ce locuiesc cu elevii rămaşi fără părinţii aproape. Astfel trebuie să ştie care sunt relaţiile cu persoanele de la domiciliul copilului, care îi sunt vulnerabilităţile. Şi mai ales, să sesizeze strigătele de alarmă ale copilului: orice schimbare de comportament arată că se întâmplă ceva. Ne facem timp să discutăm individual, nu cu toată clasa. Aflăm probleme, sesizăm modificări emoţionale, iar pasul următor este să-i trimitem la psihologul şcolar. Atenţie: vorbim despre o echipă care trebuie să se implice: dirigintele, profesorii, familia copilului, psihologul şcolar, astfel încât să fie monitorizată întreaga evoluţie, cu modificări, rezolvarea problemelor. Medicul de familie poate da un bilet de trimitere către noi, pentru evaluare psihologică, psihiatrică, eventual un tratament, pentru că problemele emoţionale pot duce la tulburări emoţionale, care pot duce la tentative suicidale ce necesită intervenţie promptă, pluridisciplinară, inclusiv farmaceutică.
– Care sunt semnele pe care ar trebui să le sesizeze profesorii?
– Pe de-o parte se manifestă o tendinţă de izolare de grup. Preferă să stea retraşi, băieţii – în special cei introvertiţi, dar mai ales fetele, refuză să socializeze cu ceilalţi copii, evită să iasă în pauze, plâng des, îi vedem cu ochii înlăcrimaţi, au probleme de concentrare a atenţiei. La fel, scăderea randamentului şcolar poate arăta unele probleme. De multe ori plecarea părinţilor are ca efect scăderea notelor de la şcoală, semn că nu-i mai interesează această latură şi încet, încet nu-i mai interesează nimic. Este mare riscul chiar de abandon şcolar. La băieţi sunt şi alte semne: sunt mai iritabili, mai agresivi, sunt foarte sensibili la ofense sau la atitudinea jignitoare a celorlalţi copii. Nu respectă autoritatea profesorului, pleacă din clasă. Apoi, apare aderarea la grupuri ce pot fi chiar infracţionale, consumă alcool, cafea, devin agitaţi, fumează din ce în ce mai mult, consumă etnobotanice. Ajung la noi la urgenţă după o ţigară fumată în pauză cu nu ştiu cine şi brusc li s-au declanşat alterări de conştienţă.
– Cum îi sfătuiţi pe profesori să lucreze la clasă cu astfel de copii ce ajung, iată, agresivi, reticenţi la autoritatea adulţilor ce nu le sunt părinţi.
– Lucrul la clasă trebuie îmbinat cu discuţia sinceră, individuală cu acel copil, atrăgându-i-se atenţia că agresivitatea sa este evidentă şi îngrijorătoare, de analizat furia din spatele agresivităţii. Ca profesor, nu trebuie renunţat la autoritate, la regulamentul de ordine interioară, copilul trebuie să ştie că faptele lui pot avea şi au consecinţe: nota scăzută la purtare, exmatriculare. Trebuie să ştie că este responsabil pentru propriile sale fapte. Orele de dirigenţie pot aborda teme din sfera inteligenţei emoţionale: modalităţi de control a furiei, exerciţii de respiraţie, exprimarea emoţiilor, metode de evitarea bullyingului – din ce în ce mai răspândit în şcoli. Ceea ce se greşeşte: etichetarea anumitor elevi ca fiind „răi”, „dificili”, „problematici”. Hai să vedem dacă tânărul, copilul, are nişte abilităţi aparte, sportive, muzicale, etc. şi să canalizăm energia. Să creăm activităţi deosebite prin care să le dezvoltăm abilităţile pe care le au, aşa cum sunt ele, fără să-i stigmatizăm. Pentru că aşa se pierd: „eu sunt paria, sunt rău, toată lumea mă consideră derbedeul clasei, înseamnă că trebuie să mă port ca în eticheta ce mi s-a pus”.
– Cum trebuie abordată problema de către părinţii care pleacă?
– Statisticile arată că sunt peste 800.000 de copii cu ambii sau un părinte plecat în străinătate. Lipsa acestora poate declanşa în copii un posibil sentiment de abandon, de nelinişte, de pesimism, de îngrijorare privind viitorul lor. Ce trebuie să ştie părinţii? Că rămâne foarte importantă comunicarea cu cei rămaşi acasă. Vorbesc prin telefon, dar se limitează la întrebări precum „ce faci”, „ai mâncat?”, „ai plătit?, „ai fost la şcoală?”, „ce note?”. Comunicarea nu este mai profundă şi aici trebuie lucrat. La nivel de emoţii şi sentimente, „mi-e dor de tine”, „îmi lipseşti”, „sunt mândru de tine”, „sunt îngrijorată pentru asta”. Copilul să vadă aproape zilnic că este ascultat, că în caz de ceva are pe cine se sprijini. Din păcate, copiii spun că mama sună o dată pe lună, trimite pachete. Pachetele nu compensează comunicarea şi afectivitatea unui părinte. Relaţia părinte-copil trebuie să fie clădită pe sinceritate, cei plecaţi să nu-i amăgească pe cei de acasă despre data la care revin, altfel copiii îşi pierd încrederea. În plus, trebuie să încerce să păstreze legătura şi cu şcoala: cu dirigintele, cu profesorii. Copilul trebuie să ştie că toţi adulţii din viaţa sa ţin la el şi lucrează împreună ca totul să fie bine.
– Dacă ar fi să vă adresaţi tinerilor care se trezesc poate singuri şi simt că ceva nu e în regulă cu ei, ce le spuneţi? Ce ar trebui să facă?
– În primul rând să conştientizeze, dacă se poate, în funcţie de vârsta lor, că trăirile lor negative, depresive, anxietăţile lor, problemele de socializare cu cei din jur, sunt determinate şi de lipsa autorităţii părinţilor, de absenţa lor fizică. Şi atunci, fie să fie deschişi faţă de părinţi şi să spună cum se simt: trişti, abandonaţi. Fie, de multe ori înţeleg că sacrificiile făcute sunt şi pentru ei şi preferă să tacă, îi sfătuiesc să caute înţelegere la altcineva din familie: un verişor, o mătuşă, să apeleze la psihologul şcolar, la diriginte, la un adult în care au încredere.
– În prieteni e bine să caute ajutor?
– La vârsta asta prietenii sunt foarte importanţi. Vă spuneam că apare autoizolarea în genere şi deci prietenii pot interveni. Dar există riscul libertăţii rău înţelese, al grupurilor ce mai mult complică situaţiile decât să le ajute. Deci e foarte importantă calitatea prietenilor. Un prieten bun poate scoate un tânăr dintr-o pasă proastă, îl poate susţine moral.
– Descoperirea iubirii şi a relaţiilor de dragoste încurcă sau descurcă în astfel de situaţii?
– Iubirea poate să ajute sau nu, indiferent de prezenţa părinţilor. Adolescenţa prin definiţie presupune o anumită imaturitate emoţională şi dificultăţi de a gestiona momentele conflictuale. Uneori prietena sau prietenul are misiunea de a compensa lipsa mamei sau tatălui: oferă protecţie şi sfaturi. În general e bine, dar trebuie atenţie la separările ce pot interveni: adolescentul riscă să retrăiască sentimentul de abandon, ce de data asta ar putea avea efecte tragice. E firesc să te îndrăgosteşti, să te cerţi, să te separi la această vârstă. Chiar dacă pentru fiecare adolescent problema lui este cea mai gravă şi cea mai importantă, dacă are suport în jurul lui, care să nu-l lase singur, ci să-l scoată din gândurile negre, va descoperi că are potenţial de reîndrăgostire, poate să se concentreze pe şcoală, pe cariera lui, astfel încât să aibă un sens viaţa lui.
– E important aici şi climatul social, dacă este unul sănătos şi oferă sprijinul necesar tinerilor. Dacă ei sunt deschişi şi săritori unii cu alţii, dacă au acel „instinct civic”.
– Adulţii îl au?, întreb eu. Pentru că pornim de la modele. În familie, în şcoală, în societate. Individualism, luptă pentru supravieţuire, fiecare pentru el, asta văd tinerii, lipsa de empatie şi de suport. Însă eu sunt optimistă. Fiecare picătură contează într-un ocean: gesturile individuale, sfaturile bune, contează. Nu putem să-i ajutăm pe toţi, dar dacă am ajutat unul singur, înseamnă că este motiv de speranţă. Trebuie să fim optimişti pentru că viitorul copiilor noştri este destul de nesigur şi dacă vrem să devină adulţi echilibraţi şi bine integraţi social, trebuie să facem ceva în sensul ăsta.
