Ziariștii de la News Line Magazine scriu cum a ajuns Hamas să aibă permisiune să atace Israelul din Liban. Nu e prima dată când Hamas anunță atacuri asupra Israelului din teritoriul libanez.
Acest rol neobișnuit de vizibil jucat de Hamas și alte facțiuni palestiniene în lupta recentă din Liban a stârnit temeri în țară cu privire la o repetare a unui capitol întunecat din istorie, când confruntările din anii 1960 și 1970 între militanții palestinieni și Israel pe teritoriul libanez au declanșat un conflict mai amplu, implicând și grupuri armate libaneze, culminând cu războiul civil distrugător din perioada 1975-1990, din care mica națiune mediteraneană nu s-a recuperat niciodată.
„Nu vrem să repetăm experiența Fatahlandului”, a spus Gebran Bassil, liderul unui mare partid politic, Mișcarea Patrioților Liberi, referindu-se la perioada când miliția Fatah a liderului OEP, Yasser Arafat, controla o mare parte a sudului Libanului. Pe X, cunoscut anterior sub numele de Twitter, jurnalista libaneză Yumna Fawaz și-a exprimat opinia mai directe: „Hamas nu are dreptul să folosească teritoriul libanez.”
Libanul a devenit recent locuința mai multor oficiali de rang înalt din cadrul Hamas, anterior
stabiliți în Qatar și Turcia. Țara găzduiește și liderul altei miliții palestiniene, Jihadul Islamic
Palestinian (PIJ). La sfârșitul lunii octombrie, au circulat informații conform cărora întreaga
conducere a Hamas din Gaza ar putea fi relocată în Liban. Doar sugestia a fost de ajuns pentru a stârni alarmă pe rețelele de socializare libaneze.
Războiul civil atroce din Liban – care a ucis aproximativ 150.000 de oameni dintr-o populație de mai puțin de 3 milioane – rămâne în memoria vie a fiecărui libanez cu vârsta de aproximativ 36 de ani sau mai mult. Și dacă există o frază care servește ca sinonim pentru nebunia diplomatică care a pus țara pe drumul său spre pieire, aceasta este „Acordul din Cairo” – semnat cu 54 de ani în urmă, în 1969.
Ce a fost Acordul din Cairo
Până în vara lui 1967, militanța palestiniană fusese un fenomen marginal. În cei douăzeci de ani de la înființarea Israelului, înțelegerea era că sarcina de a-l combate revenea armatelor regulate ale celor trei state cele mai mari de la granițele sale: Egipt, Iordania și Siria. Facțiunile palestiniene înarmate existau – OEP fusese creată în 1964 – dar operațiunile lor erau în mare parte ineficiente.
Totul s-a schimbat într-o săptămână, în iunie 1967, când Israelul a învins forțele armate ale
Egiptului, Iordaniei și Siriei în doar șase zile. Palestinienii cu greu ar mai fi putut să-și pună
speranțele în aceste armate. Așa că au căutat să-și preia destinul în propriile mâini – iar statele arabe au fost bucuroase să consimtă.
Cu o populație mare de refugiați palestinieni și o graniță terestră de 75 de mile cu Israel, Libanul s-a aflat astfel în centrul conflictului arabo-israelian într-un mod în care nu se mai aflase niciodată până atunci. Gherilele palestiniene au început să organizeze atacuri de mică amploare asupra Galileei. În Beirut, grupuri radicale precum Frontul Popular pentru Eliberarea Palestinei au început să planifice și să lanseze campanii dramatice de răpiri de avioane internaționale și alte atacuri care au captivat atenția lumii în anii ’70.
Israelul a reacționat rapid și sever. Unul dintre incidentele spectaculoase a avut loc la 28
decembrie 1968, când 66 de comandouri israeliene – printre care și un tânăr în vârstă de 19 ani, Benjamin Netanyahu, actualul prim-ministru al Israelului – au coborât cu elicopterul pe aeroportul Beirut și au distrus peste o duzină de aeronave civile aparținând companiei naționale a Libanului, Middle East Airlines. Asaltul a avut loc în urma unui atac palestinian asupra unui avion israelian El Al Boeing 707 la aeroportul din Atena, cu două zile înainte, în care a fost ucis un israelian.
Instabilitatea în țară a crescut. Încercările autorităților libaneze de a restrânge militanții
palestinieni au dus la confruntări armate. Demonstrațiile de sprijin pentru palestinieni s-au
transformat în tragedii când forțele de securitate au deschis focul asupra mulțimilor, ucigând oameni. Prim-ministrul libanez Rashid Karami a demisionat în semn de protest, dar a fost convins să rămână și să formeze un nou guvern.
Președintele libanez Charles Helou – un lider slab fără o bază populară – ajunsese într-un impas. Nu putea restabili ordinea. Premierul desemnat, Karami, nu reușea să formeze noul guvern și spunea că nu o va face decât dacă se va negocia un acord cu OEP. În acest sens, Karami avea sprijinul ferm al elitei politice musulmane a Libanului, ceea ce însemna – datorită obiceiurilor împărțirii puterii sectariane din Liban – că (creștinul) Helou nu putea numi un alt prim-ministru fără a provoca încă o criză majoră.
Paralizat și total depășit, Helou s-a întors în disperare către singurul om care avea suficientă autoritate asupra tuturor celor implicați: președintele egiptean Gamal Abdel Nasser.
Încă de când a ajuns la putere printr-un lovitură militară în 1952, Nasser a dominat politica
palestiniană la fel de mult ca și celelalte afaceri arabe. Cairo a fost gazda majorității grupurilor- cheie ale societății civile palestiniene din anii ’50 și începutul anilor ’60, cum ar fi Uniunea Studenților Palestineni – condusă de un anumit Yasser Arafat între 1952 și 1956 – și principalele sindicate ale muncitorilor și femeilor palestiniene. A fost Nasser cel care i-a chemat pe liderii arabi la Alexandria în septembrie 1964 pentru a-i sili să aprobe înființarea OEP. Organizația era finanțată, antrenată și echipată de Egipt, care găzduia și stația sa de radio, Sawt Filastin. A fost firesc, așadar, ca atunci când Nasser a oferit ajutorul, Helou să accepte în grabă.
Pe 28 octombrie 1969, Helou a trimis o delegație la Cairo, condusă de comandantul armatei
libaneze, generalul Emile Bustani, pentru a se întâlni cu Arafat și oficiali egipteni. Libanezii au fost întâmpinați la aeroportul din Cairo de o demonstrație pro-OEP organizată de autoritățile egiptene, în cadrul căreia li s-au adresat insulte guvernului și armatei libaneze. Singur, alături de doi diplomați libanezi și un ofițer de informații cu înclinații nasseriste, Bustani a trebuit să facă față unei mulțimi de oficiali egipteni de rang înalt, fără a mai menționa pe Arafat și cei șase însoțitori ai săi.
Egiptenii nu erau deloc mediatori imparțiali. Ei au împins activ pe Bustani și colegii săi să
cedeze în fața cererilor lui Arafat. Bustani a fost chiar primit personal de Nasser. La 31
octombrie, s-au întâlnit la palatul Qubba. Presiunea egipteană – care a inclus și scrisori de la Nasser către Helou – a fost decisivă în obținerea acordului final.
Acest document, numit Acordul din Cairo, a fost semnat de Bustani și Arafat pe 3 noiembrie
1969. Ulterior aprobat de Parlamentul Libanez, a fost un acord cu totul neobișnuit, prin care se acorda oficial militanților palestinieni dreptul de a ataca Israelul din teritoriul libanez și de a fi ajutați în acest sens de armata libaneză. Palestinienii au primit, de asemenea, permisiunea de a opera din baze militare fixe din sudul Libanului și de a exercita autonomie în taberele de refugiați, fără prezența oficială a statului libanez. În schimbul acestor prerogative extraordinare, ei au promis să mențină disciplina și să evite amestecul în afacerile interne libaneze.
Niciun alt pas nu a contribuit mai mult la declinul țării și la pornirea războiului civil, care avea să izbucnească șase ani mai târziu.
În scurt timp, naționaliștii libanezi de linie dură, majoritatea dintre ei creștini, și-au construit propriile lor miliții pentru un conflict cu palestinienii, ca să elibereze ceea ce vedeau acum ca pământul lor ocupat. Pe de altă parte, stângiștii libanezi în mare parte musulmani și naționaliști arabi au folosit acoperirea Acordului din Cairo pentru a-și înarma propriile lor organizații paramilitare, cu care s-au angajat să-și apere camarazii palestinieni. Ceea ce a început la sfârșitul anilor ’60 ca o ceartă israelo-palestiniană s-a transformat până în anii ’70 într-un conflict israelo- palestinian-libanez, cu o dimensiune sectariană religioasă.
Până în 1975, țara era un uriaș conflict în curs, cu zeci de mii de luptători puternic înarmați
nerăbdători să înceapă. Niciun grup nu era deasupra confruntării: chiar și mică comunitate
armeană, descendentă a refugiaților care au fugit de genocidul din 1915-1916, și-a format propria miliție. Fitilul a fost aprins în aprilie 1975, într-o conflagrație infernală, care a ars fără oprire până în 1990.
Se repetă istoria?
La prima vedere, există paralele remarcabile cu sfârșitul anilor ’60. Din nou, militanții
palestinieni lansează atacuri din sudul Libanului. Din nou, li se acordă aparent libertate de
acțiune în acest sens de către armata libaneză și forțele de securitate. Din nou, Israel răspunde la atacuri cu violență letală în teritoriul libanez. Din nou, o putere străină mai mare acționează ca patron și protector al palestinienilor în Liban – de data aceasta nu Egiptul lui Nasser, ci Iranul Liderului Suprem Ali Khamenei. Din nou, străzile Libanului sunt martore la demonstrații de sprijin pentru grupurile armate palestiniene și operațiunile lor.
Cu toate acestea, există și diferențe cruciale. În ceea ce privește mărimea, puterea, puterea de foc și greutatea politică în Liban, milițiile palestiniene rămân umbrite de Hezbollah, care este de necontestat gazda petrecerii la care Hamas și PIJ sunt doar invitați. Nimeni nu are îndoială că principala amenințare la adresa securității israeliene în Liban astăzi este Hezbollah. Palestinienii sunt doar de spectacol.
Este prea devreme pentru a ști cum va sfârși, cum va remodela mediul de securitate și politic în întreg Levantul. Dar nu există încă nici o indicație că tendința din ultimii ani – aceea a adâncirii integrării între Hamas, Hezbollah și toți membrii așa-numitei Axe de Rezistență a Iranului – este gata să se inverseze. Asta nu inspiră optimism cu privire la perspectivele de stabilitate pe termen lung în Liban. Cu cât militanții Hamas, PIJ și alții ca ei se încorporează mai adânc în țară, cu atât e mai mică probabilitatea ca libanezii să poată evita reluarea filmului de război pe care l-au mai văzut deja de prea multe ori.
Articolul original poate fi citit AICI
