În săptămâna care a trecut am fost martorii stupefiați ai celei mai mari rușini judiciare din toți cei 35 ani care au trecut de la Revoluție: anularea de către o instanță a unei hotărâri/decizii a Curții Constituționale (CCR), urmată imediat de invalidarea acestei anulări la Înalta Curte de Casație și Justiție (ÎCCJ). Un carusel năucitor, care șterge orice urmă de credibilitate a statului de drept și a autorității juridice. Tocmai în toiul perioadei de maximă vulnerabilitate democratică.
Aproape 150 de plângeri de revocare a deciziei prin care CCR a anulat alegerile de anul trecut, atribuite așa-zișilor suveraniști, au inundat instanțele din România pentru a înșela sistemul de distribuție aleatorie a cauzelor și în speranța că măcar una dintre ele va obține câștig de cauză. Și iată că una a reușit! Ceea ce pune sub semnul ridicolului întreaga castă.
Așa cum a ieșit la iveală prin ianuarie că o femeie, ditamai locotenent colonel SRI, a furat din conturile instituției și trimis zeci de mii de euro unui personaj fictiv după ce a căzut în capcana vechii escrocherii de pe internet, cu pretinși ofițeri americani văduvi care își caută neveste. Atunci, o țară întreagă s-a întrebat ce fel de oameni sunt angajați în cea mai puternică agenție de apărare a țării, cine îi testează și cine îi verifică periodic. Așa și acum, cu judecătorii.
Ce s-a întâmplat în justiția noastră arată instabilitatea raporturilor între instituțiile statului și o gravă confuzie juridică în spațiul public. Instanța care a anulat actul CCR s-a bazat pe greșeala impardonabilă a apărătorilor Constituției de a numi actul de anulare a turului II al alegerilor prezidențiale „Hotărâre”, care este un act de administrare internă atacabil în contencios și nu „Decizie”, care este un act jurisdicțional, definitiv și obligatoriu. ÎCCJ a venit cu precizarea că indiferent de denumirea formală („hotărâre” vs „decizie”), atunci când CCR exercită atribuții de jurisdicție constituțională, actele sale sunt intangibile pentru instanțele obișnuite.
Desigur, CCR nu este vreo organizație non guvernamentală însetată de dreptate, este un organism statal eminamente politic. Actele emise de ea pot fi discutate, criticate pentru lipsa de transparență, puse în cheie geopolitică, interpretate prin prisma intereselor grupului aflat vremelnic la putere, dar nu pot fi anulate sub nicio formă dacă nu cad sub incidența instanțelor de contencios administrativ. Componența CCR este, indirect, expresia alegerilor românilor și este autoritate supremă. Ne convin sau nu, actele CCR trebuie respectate ad-literam.
Pe de altă parte, de multe ori CCR a mimat doar independența și stricta veghere a Constituției. În realitate, prin numiri care nu au ținut cont de competență, ci doar de loialitate, CCR a fost transformată într-un fel de slujitor al puterii aflată în exercițiu. Acest arbitrariu insolent al factorilor de decizie a dus la apariția derapajelor grave din justiție. Nici Constituția însăși nu este perfectă, are lacune și pasaje interpretabile, pentru asta sunt ridicate în instanțe excepțiile de neconstituționalitate. Dar, dacă actul suprem al țării ajunge să fie relativizat între chiar instituțiile statului, atunci ăsta este drumul direct către dictatură sau haos.
În loc să producă măsuri legislative corective imediate, Parlamentul și Guvernul său merg pe burtă. La noi, asemenea succesiuni de evenimente sunt doar episoade dintr-un serial prost, fără final. Mesajul transmis publicului este acela că nu există stabilitate legislativă și nici garanții reale de respectare a legilor, așa proaste cum sunt. Cât timp Justiția – de la judecătoriile mici până la ÎCCJ – rămâne o armă în mâna politicului, România nu va fi stat de drept, ci doar un film cu scenariu stupid și actori impostori.
