Trăim o lume fragmentată de conflicte care au tendința de a se globaliza și de polarizări culturale duse la extrem. Se simte însă o presiune crescândă, care vine din toate zonele creștine, pentru o sărbătorire comună a Paștelui de către toți cei care se închină crucii, adică revenirea la esențial, la miracolul care stă la baza credinței. Nu ca o simplă potrivire în calendare ci ca un act real de apropiere între sutele de milioane de oameni separați acum de o linie imaginară.
Despărțirea Bisericii de Răsărit de cea de Apus, cunoscută sub numele de Marea Schismă din 1054, a avut la bază diferențe teologice, dar mai ales dispute de putere și orgolii provenite din culturi diferite. De-a lungul secolelor, această separare a luat forme care au îndepărtat și mai mult bisericile surori, respectiv divergențe în practica liturgică, autoritate ecleziastică separată și – cea mai pregnantă – stabilirea datei Paștelui.
Diferențele dintre calendarul iulian folosit de bisericile ortodoxe și cel gregorian folosit de cele romano-catolice și protestante fac ca aproape în fiecare an creștinii să celebreze Învierea Domnului la date diferite. De ce folosesc calendare diferite, când cel iulian a fost demult abandonat de către restul societății, fiind eronat? Fiindcă, în realitate, marchează linia dintre Răsăritul și Apusul Europei pe care niciuna dintre părți nu vrea să o depășească. Este vorba, ca de fiecare dată, despre puterea și banii mai marilor bisericii.
Fixarea datei Paștelui a fost stabilită încă de la Sinodul de la Niceea (325 d.Hr.) dar, între timp, omenirea a depășit cel puțin două faze istorice. În zilele noastre, nu mai este doar o sărbătoare religioasă, ci un simbol cultural, social și chiar politic. În lumea creștină el marchează începutul unui nou ciclu de regenerare, coeziune și, nu în cele din urmă, de speranță.
În ciuda separărilor dogmatice, sensul profund al Paștelui – Învierea, biruința vieții asupra morții, iertarea, reconcilierea – este împărtășit de toți creștinii. Cu atât mai neavenită pare perpetuarea diferenței de dată între biserici, tocmai când simbolistica sărbătorii îi cheamă la unitate. Un Paște sărbătorit împreună de toți creștinii nu ar fi doar un gest simbolic. Ar fi un semnal puternic transmis restului lumii: că, în ciuda diferențelor istorice, economice și culturale, creștinismul poate răspunde mai coerent provocărilor din lumea de azi.
Creștinii din multe părți ale lumii suferă încă prigoane, secularismul a cucerit deja o mare parte din societățile occidentale iar teama de un nou război mondial umbrește aproape întreaga planetă. În acest context, unitatea creștină ar putea deveni un factor de stabilitate, de mediere și de speranță. Cum ar arăta o slujbă de Înviere oficiată la aceeași dată pe mai mult de jumătate din planetă, ca întindere? Ar fi un eveniment cu o putere inegalabilă.
Europa este zguduită de războiul din Ucraina, de reconfigurări ideologice precum și de un cumul de crize fără precedent. Apropierea dintre Bisericile Ortodoxe și cele Occidentale ar putea oferi o platformă de dialog și cooperare. Împărtășirea unei sărbători comune ar stimula contacte, ar crea punți între comunități și ar contribui la vindecarea rănilor istorice.
Unitatea creștină poate deveni un factor moral relevant și credibil. Sărbătorirea comună a Paștelui nu ar însemna renunțarea la tradiții sau la identități ecleziale. Ci ar fi o recunoaștere că „ceea ce ne unește este mai important decât ceea ce ne desparte”. Sărbătoarea Învierii, altfel un prilej de introspecție personală, ar trebuii să devină și unul de reflecție colectivă. Într-o lume cu două miliarde și jumătate de creștini, o astfel de unitate ar putea fi lumina care să răzbată din mormântul istoriei lor divizate.
Și nu cred că se poate realiza altfel decât sub presiunea credincioșilor.