Urmărind în urmă cu ceva timp meciul de fotbal dintre San Marino și România, gândurile m-au dus, fără să vreau, spre Rusia. Dar nu spre Rusia lui Rubliov, Turgheniev, Tolstoi, Mendeleev, Șostakovici sau Lev Iașin, ci spre Rusia lui Petru, Ecaterina, Ivan, Stalin, Brejnev sau Putin, adică spre căpcăunul planetei care, de când a apărut pe lume, a început a înghiți hulpav orice brazdă de teren, orice stâncă de munte și orice ochi de apă peste care a dat.
O singură dată în toată existența sa a făcut indigestie și a vomitat câteva state care se pare că au fost și sunt extrem de greu de digerat de către buftul încăpător al Moscovei. Este vorba de începutul anilor 90, când țările baltice, națiunile musulmane sau budiste asiatice, Ucraina, Moldova sau Armenia s-au folosit de refluxul esofagian al Maicii nesătule și au pășit, credeau ele, pe drumul neatârnării. Așa credeau, așa sperau, fără să țină seama că, după ce s-au uscat de lichidul zăbălos produs de căpcăun, vor deveni din nou o potențială bucătură pentru uriașul înfometat al planetei. Care e legătura cu San Marino, vă întrebați, probabil. Ei, bine, mă gândeam că dacă vesticii s-ar fi urinat pe democrație, pe respect, pe oameni și pe locuri așa cum au făcut și fac rușii, atunci petice de state precum San Marino, Malta, Monaco, Andorra, Liechtenstein, și chiar Luxembourg, de mult ar fi fost înghițite de Italia, Franța, Spania, Austria sau Germania. Gândiți-vă la San Marino care de sute de ani funcționează ca un stat independent în inima Italiei fiind, ca suprafață, de aproape cinci mii de ori mai mică. Ar fi putut rezista un astfel de stat de-a lungul veacurilor, dacă soarta le-ar fi pus sau adus ca vecini, pe ruși? La fel și celelalte state liliputane, niciunul nu s-ar fi bucurat de autodeterminare, independență, suveranitate ș.a.m.d.
Și aici aș veni cu o observație către vajnicii suveraniști de azi: da, acolo, în inima Europei civilizate poți fi cu adevărat și neutru (cum e Elveția și parțial Portugalia), dar și suveran, întrucât nu stai cu teama că vecinul te pândește printre ostrețe și de-abia așteaptă să te prindă pe picior greșit ca să-ți șutească bucatele de pe masă, sculele din curte și, ca bonus, să îți violeze și nevasta. Că asta au făcut „frații” noștri cu națiile, mici sau mari, care au avut nenorocul să își ducă traiul în vecinătatea lor. Este astăzi tevatură mare cu Crimeea, că nu a aparținut niciodată în istorie, Ucrainei. Foarte corect! Numai că tătarii, adică locuitorii din vechime ai peninsulei, formând un popor minuscul comparativ cu căpcăunul, au fost iute haliți și asimilați de către Moscova așa cum și-au găsit sfârșitul ca neam și popoarele din Daghestan, Adîgheia, Bașkortostan, Ingușetia, Calmîchia, Iacuția, Osetia, Cecenia și lista ținuturilor înghițite de marele căpcăun poate lesne continua întrucât din coasta Europei și până în coasta Japoniei (ați auzit cumva, poate, și de Insulele Kurile?) țări și popoare și-au găsit sfârșitul în gâtița nesătulă a Moscovei. Oamenii din acele ținuturi nu și-ar fi dorit să fie naționaliști, tradiționaliști? Nu și-ar fi dorit autodeterminare și independență? Ghinionul fatalist, soarta crudă au tins către maxim întrucât Dumnezeu i-a poziționat lângă Rusia și nu lângă niște state care, repet, nu urinează pe democrație și pe respect. Iată de ce orientarea către Europa și îmbrățișarea valorilor europene nu ar trebui să fie o alternativă sau un moft ci o necesitate vitală pentru români. Treaba este că, fiind atât de mare, bogată și înarmată, Rusia este un fel de cleptomană extrem de periculoasă dacă e să ne referim la pofta ei pentru teritorii. Efectiv nu se poate stăpâni să nu și le pună în tolba-i largă și încăpătoare. Probabil singurul spațiu care a scăpat de ghearele căpcăunului rusesc este Mongolia. Dar ce să facă ei cu o întindere vastă de nisip (Deșertul Gobi), cu niște oameni care trăiesc în iurte la fel ca și strămoșii lor din urmă cu sute și sute de ani și pe deasupra, acolo în miezul Asiei mișună și chinezii, cu care nu este prea sănătos să se pună de-a curmezișul niciun stat. Așadar, rușii, spre deosebire de puterile sau, mă rog, statele occidentale civilizate, nu s-au dat înapoi nici cât negru sub unghie din cotropirile lor. Că asta a fost, până la urmă, toată expansiunea Rusiei: o cotropire a altor state. Cât despre noi românii, ce să mai spunem? De sute de ani stăm cu urechile ciulite și cu bâta lângă poartă ori de câte ori auzim de căpcăun. Și dacă tot aminteam în debutul acestor rânduri de meciul de fotbal atunci e musai să vă reamintesc că de zeci de ori „meciurile” dintre Rusia și Turcia se desfășurau pe teren neutru, adică în Țările Române. Ce însemna asta? Prăpăd pentru popor care trebuia să asigure aproape tot ce era necesar pe timp de luni de zile, celor două armate: mâncare, băutură, nutrețuri pentru animale, etc. Într-o asemenea cheie trebuie analizată și privită Rusia și nu romanțat sau în culori pastelate așa cum ne-o prezintă azi suveraniștii români. De fapt, rusofilii!
Buftul umflat al hămesitului căpcăun roșu – Dumitru Monacu, scriitor
