În sfârșit, un film urmărit pe toată planeta și care stârnește valuri interminabile de comentarii, fiindcă ne privește pe toți, părinți, bunici și copii. Este vorba despre miniseria britanică „Adolescence”, tradusă la noi ca „Adolescență coruptă”, care nu este doar despre adolescenți sau părinți, cum ar sugera titlul, ci despre întreaga noastră societate de azi, așa cum am construit-o, o lume înrobită rețelelor de social media, fără de care nu mai poate trăi aproape nimeni. O lume ai cărei indivizi se izolează în virtual, devenind pradă ușoară pentru tendințe inexplicabile și pentru ideologiile radicale.
Cultura muncii, în care au crescut părinții și bunicii, a fost transformată în timp într-o cultură a consumului pentru noile generații. În goana de a le asigura copiilor „mai mult și mai bine decât am avut noi”, să le fie copilul „cu o treaptă mai domn” – cum spunea poetul – părinții se dedică excesiv oricăror modalități de a câștiga mai mulți bani și își abandonează copiii cu bună știință rețelelor sociale, punându-le în mână aparatura de ultima generație din chiar primele clase de școală. Justificările pentru această manieră de educație sunt lesne de priceput și la îndemâna oricui: unii își „cumpără” în acest fel relația cu copiii, alții o fac pentru a-și dobândi un fel de liniște, alții cu motivația imediată de a-i crește în ton cu nivelul actual de civilizație.
Problemele care fac subiectul acestui film sunt dureros de reale, sunt realitățile cu care ne confruntăm cu toții în viața de zi cu zi. Eu însumi am trecut prin așa ceva: „mama, dar tu când ne mai faci o ciorbă, că nu mai vrem mâncare de la catering”, „tata, nu ieșim și noi la o plimbare, nu jucăm și noi un fotbal?”. Le-am spus că ba da, mi-aș dori și eu și mama lor, dar asta ar însemna mai puțini bani în casă, adio telefoane noi, computere noi, abonamente la toate rețelele de streaming și vacanțe în străinătate. „Ce alegeți?” Banii, a fost răspunsul lor în cor. Ce am făcut? Am încercat să împac și capra și varza, am mai delegat din atribuțiile de serviciu, le-am acordat mai mult timp, am încercat să mă implic în ceea ce le plăcea lor, iar rezultatele au fost mulțumitoare.
Pentru noi, părinți și bunici, este mult mai greu să facem trecerea într-un timp scurt, de la educația strămoșească – aud adesea că „cel mai bun psiholog în familia noastră a fost cureaua tatei” – la fițele psihologilor sclifosiți în noile dogme de educație, care-i învață pe copii că „tu ești cel mai bun, nu contează ce spun alții, tu trebuie să decizi singur ce să faci”. Desigur, calea de mijloc, echilibrul în decizii și acțiune, rămâne întotdeauna cea mai bună doar că și cea mai dificilă.
Tema este dezbătută de secole, nu aduce nimic nou. Doar că celebrul „conflict între generații” – de care am avut cu toții parte – a intrat într-o eră nouă, cea a super-tehnologizării, care prin caracteristicile ei scapă complet de sub controlul celor care au crescut cu un radio și două ore de televiziune. Nu poți interzice adolescenților de azi, asaltați de informație din toate părțile, să-și facă temele cu Inteligența Artificială, să citească marile opere doar în rezumate sau să-și formeze gusturile de consum pe rețelele sociale. Se poate exercita un control, măcar parțial? Și asta este îndoielnic.
Ce am putea face mai mult este întrebarea cheie. O întrebare grea pentru orice părinte care-și vede copilul prins într-un anturaj nefericit sau devenit prizonier al unor comportamente ciudate. Manualele de „parenting” sunt unele dintre cele mai stupide invenții ale societății actuale. Copiii imită mai degrabă ceea ce văd și ceea ce aud și au tendința de a nu face ceea ce li se spune să facă. Nu există soluții colective și nici metode infailibile pentru a atenua acest conflict între generații. Cred că cele mai potrivite rămân timpul acordat copilului și exemplul personal.
