Se pare că, uneori, lucrurile se aranjează așa cum ar trebui. Evenimentele de la finalul anului trecut, care încă mai au ecouri în societatea românească, i-au oferit lui Iohannis șansa de a mai dormita ceva vreme la Cotroceni. Prelungirea artificială a mandatului celui mai anost dintre președinți a fost văzută inițial ca un bonus nemeritat (ceea ce cam a și fost). După un deceniu de impostură și ineficiență, Iohannis a fost premiat cu o prelungire de mandat. Nu a fost nici corect, nici moral și, mai ales, nu a fost legal.
Dar, cum spuneam, uneori lucrurile se aranjează. Astfel, după ce a fost pricopsit cu bonusul, Klaus Iohannis a plătit și prima rată din ceea ce se poate considera a fi o ispășire personală. Astfel, dacă ar fi plecat de la Cotroceni în decembrie, la expirarea oficială a mandatului, ar fi făcut-o cu fruntea sus, sfidându-ne pentru ultima dată cu aroganța lui ce, iată, a devenit etalon pentru nesimțirea crasă. Ar fi prezentat un raport de țară plin de exagerări și minciuni, dar care n-ar fi fost contestat decât de prea puțini și, desigur, ar fi căpătat o sinecură consistentă, bașca Palatul Împăratului, a cărui renovare a urmărit-o îndeaproape, dar nu cu atenție și îngrijorare, ci cu arogantă mulțumire.
Prelungirea artificială a mandatului lui Iohannis s-a terminat, după cum bine știm, cu o demisie rușinoasă, urmată de umilitoarea cărăbănire de la Cotroceni. În locul Palatului, i s-a pus în vedere că trebuie să se mulțumească cu niște birouri modeste, genul de maghernițe pe care fostul om de stat le detestă la fel de mult pe cât a detestat să se afle în mijlocul românilor. De măririle alea la care visa, inclusiv secretar general pe la NATO, s-a ales praful și pulberea.
Se știe că, atunci când soarta începe să-ți care pumni, nu se mulțumește cu o singură lovitură. Interimarul Bolojan, deloc impresionat de purgatoriul lui Iohannis, l-a trimis în iad desecretizând cheltuielile cu deplasările în străinătate. Douăzeci și trei de milioane de euro doar pe deplasări – cazarea și alte mărunțișuri fac parte din alt capitol de cheltuieli. Aproape două sute de zboruri în zece ani de mandat – în medie, cam două zboruri la cinci săptămâni. Plimbat rău tare, Iohannis ăsta. Așa de interesat de soarta lu’ „dragi români” că în zece ani nu a binevoit să se deplaseze măcar o singură dată până la Botoșani.
Un dezmăț total pe banii românilor, cărora li se tot atrage atenția că trăim vremuri grele și trebuie să strângă cureaua. Atunci când criza își arată colții, statul are datoria de a-și reduce cheltuielile, dar la noi nu numai că nu s-a întâmplat, însă președintele a dat „exemplu” cât se poate de grăitor și a avut grijă să secretizeze cheltuielile. Când ziariștii l-au întrebat de ce atâta secretomanie, Dulapul a răspuns sec „așa este legea”.
Și, de parcă nu erau de ajuns umilințele și dezvăluirile, Iohannis a fost lovit și de depresie. O știre care numai empatie nu a generat, ba dimpotrivă. Fostul președinte nici nu mai iese din casă de frică să nu fie copleșit de mulțumirile românilor.
„Umanitatea” lui Iohannis a fost adesea pusă sub semnul întrebării, una dintre porecle fiind cea de „robotul de la Cotroceni”. Asta pentru că a dovedit în nenumărate ocazii că este incapabil de empatie și chiar bun simț – scena cu paltonul aruncat pe mașină e cât se poate de grăitoare. Și aflăm că, dintr-o dată, Iohannis e și el om. Depresia este o boală cruntă, pentru combaterea căreia statul nu a alocat prea multe resurse; prioritate aveau anumite călătorii. E o boală complexă, generată de multiple cauze. Însă în cazul lui Iohannis vorbim de prea multă iubire de sine. Ironic cum, după un deceniu în care și-a clădit imaginea unui lider impasibil, de neatins, Klaus Iohannis se confruntă acum cu o realitate pe care nicio vacanță exotică și nicio sinecură nu o mai pot îndulci. Căderea lui nu este doar o simplă înfrângere politică, ci și o lecție despre cât de repede se poate evapora iluzia măreției atunci când rămâi singur, lipsit de putere și expus adevărului. În sfârșit, cel care și-a privit mereu poporul de sus a fost silit să vadă lumea de jos, dintr-un unghi pe care nu l-a cunoscut și nici nu l-a dorit vreodată.
Dar poate că acesta este cel mai potrivit final pentru un personaj ca el. Nu trădat, nu răsturnat, ci pur și simplu uitat. Și, poate, în tăcerea impusă de propria izolare, are timp să reflecteze la ce a pierdut cu adevărat: nu o funcție, nu o viață de lux, ci șansa de a fi fost, măcar o dată, omul de stat pe care România l-a așteptat în zadar.
