Pe perioada celor peste 35 de ani de pluripartidism românesc au existat oameni, partide, curente sau tendințe politice care s-au pulverizat în neant în cele mai neașteptate momente, povestea lor fiind demnă de cartea lui Dan Apostol, „Deocamdată … enigme”, apărută în librării pe la jumătatea anilor ’80. În rândurile ce urmează voi încerca să fac o trecere în revistă a disparițiilor misterioase din politica românească, bineînțeles fără pretenția de fi riguros ca un statistician și exact ca un matematician. Să începem așadar! Imediat după tragicomedia numită revoluție au apărut precum ciupercile după ploaie oportuniștii, profitorii de ocazie, falșii persecutați ai regimului comunist și chiar unii naivi care au încercat cu degetul marea … politicii românești. Unul dintre aceștia, Iosipescu Zambra, autodeclarat conte, își făcuse un partid format din rudele de gradul întâi cu care coabita în sediul partidului, adică acasă la el. Îmi amintesc cu oarecare năduf cum televiziunea română îi prezenta „activitatea și opera” de parcă ar fi fost un viitor Titulescu. Bineînțeles că fiind total lipsită de viziune și substanță, cariera „contelui” a dispărut în neant, spre binele unei nații care a dus lipsă de toate numai de circari, nu! Odată încheiat primul deceniu de tranziție, ne-am pricopsit cu o altă dispariție enigmatică. PNȚCD, partid istoric, cu susținere puternică, cotat la apogeu (în 1996) cu aproape 30 la sută din preferințele electoratului, nu reușește să intre în Parlament în anul de grație 2000 și în foarte puțin timp dispare din peisajul politic românesc. Faptul că avocatul Pavelescu deține ștampila partidului nu înseamnă că această mișcare politică e în viață. Nici chiar existența unui sediu impunător al filialei județene Botoșani în buricul târgului nu înseamnă nimic în fața morții politice. Că asta este azi, PNȚCD. Un partid mort, dar ținut în viață de o ștampilă. Concomitent cu zbaterile acestui partid, o altă mișcare, de data asta pornită din tabăra cealaltă, adică din fieful lui Iliescu, urcă masiv în sondaje ajungând aproape de 20 la sută. E vorba de Alianța pentru România, partid rupt de către Meleșcanu din PDSR și dizolvat ulterior în PNL. Curat murdar, traseu, coane Fănică! Așadar, ApR-ul a murit după câțiva ani, dar fondatorul lui, Theodor Meleșcanu, și-a continuat nestingherit cariera politică până hăt departe. O dispariție total neașteptată s-a produs după alegerile din 2012, când un partid care acumulase cu numai patru ani în urmă o treime din voturile românilor s-a dizolvat pur și simplu precum un gaz răzleț prin aerele îmbâcsite ale unor laboratoare subterane. Este vorba de PDL, mișcarea politică ghidată de Băsescu, fostul președinte, care pasămite ar fi fuzionat așa, dintr-o dată cu partea total opusă, PNL, adică. E limpede că enigma acelei fuziuni rămâne ascunsă undeva în laboratoarele de care aminteam mai sus, mai ales că respectiva operațiune a fost urmată de o alta, de care o să amintesc acuși. Până atunci, un alt partid artificial sau mai corect spus, de conjunctură, luminează precum o cometă spațiul politic din 2012. Este vorba de PPDD, Partidul Poporului, Dan Diaconescu. Apărut efectiv din lumea proștilor care se zgâiau seară de seară la inepțiile lui Diaconescu cu privire la Elodia, acest partid a adunat și el vreo 20 de procente, ceea ce nu-i de ici colea. O sumedenie de fripturiști și veleitari s-au înghesuit pe listele parlamentare și Domnul a fost cu ei: s-au ajuns parlamentari. Dacă apariția acestui partid a fost, hai să spun elegant, atipică, dispariția lui a însemnat (credeam eu!) un fel de deșteptare a României. În sfârșit, proștii au înțeles că locul lor nu e în politică. Așa am gândit odată cu dispariția PPDD și „ascunderea” lui Diaconescu. Din păcate, România, pe lângă pleiada de genii are și un bogat zăcământ de prostie, fapt dovedit cu prisosință în ultima perioadă. Dar să revin. Odată cu dispariția enigmatică a PDL-ului am fost martorii unui lucru uimitor: un lider de partid, fost președinte interimar, fost candidat la președinție, dispare misterios din cadrul politic. Este vorba de George Crin Laurențiu Antonescu, liberalul demisionar care azi bate la porțile Cotrocenilor. Nimeni nici atunci și nici până în ziua de azi nu știe ce jocuri s-au făcut atunci, după 2012, cine le-a ordonat și cine le-a gândit. Ne-am trezit așa, pe nepusă masă că Antonescu nu mai e de parcă s-ar fi volatilizat. Revenirea lui ne-a băgat și mai mult în ceață, mai ales prin declarațiile eliptice ale domniei sale prin care ne-a informat doar că a stat 10 ani la Bruxelles pe banii soției. Nefăcând nimic! Chiar suntem în filme cu tâmpiți, scuzați expresia! Cum poate sta un om care a fost în prim planul politicii, 10 ani, fără să facă nimic? Cărți, bere, table, pasiențe, filme, vizite, ceva trebuie să fi făcut. De ce întreb? Pentru că Antonescu nu e om de rând. El vrea să fie Domnul Țării Românești, calitate care presupune adevăr, dreptate, viziune, transparență și câte și mai câte. Din păcate, toate acestea sunt enigme. Deocamdată!
