Prima vizită externă a președintelui interimar Bolojan, în afară de cea tradițională de la Chișinău – care nici nu ar trebui să fie socotită ca fiind externă – a fost în Franța. Naționaliștii de ocazie au sărit imediat ca fripți că iar ne târâm în patru labe în fața unui stăpân slab și aflat în derivă în loc să alegem impetuoasa Americă, cea care tratează acum cu aroganță, inutil și păgubos, bătrânul continent. În realitate, reprezentantul nostru a făcut – cred eu – ceea ce trebuia. România este nu numai geografic în Europa, membră a unei comunități căreia îi datorează bunăstarea, așa relativă și criticată cum este, ci și spiritual.
Oportuniștii de azi uită, interesat sau nu, că datorăm tocmai Franței existența ca stat național, după Convenția de la Paris din august 1858. Că datorăm Franței granițele actuale, mai ales cele din Vest, stabilite după primul război mondial de francezul Martonne după ce a studiat componența etnică a tuturor localităților din zonă. Că datorăm Franței cel mai puternic sprijin geopolitic, indiferent de sistem – dacă ne amintim vizitele lui Charles de Gaulle în plin regim comunist sau de cea a lui Mitterrand în culmea gloriei post-comunistului Iliescu și continuând cu cele ale tuturor celorlalți lideri francezi.
Franța este cea care a pornit furtuna internațională a salvării satelor românești de furia distructivă a lui Ceaușescu – și ce ne mai mândrim astăzi cu ele! – Franța a fost, și este și acum, între primii cinci investitori în economia noastră (SUA sunt abia pe locul 14), Franța a fost, și este și acum, cea care ne validează valorile culturale, asigurând lansarea lor în circuitul mondial. În fine, nu insist, de ce Parisul și nu Berlin sau Bruxelles. Acestea două din urmă se află ele însele în plin proces de reașezare politică și de reconsiderare a propriilor priorități, pe când Franța, care ne este principalul aliat și susținător între puterile europene, de aproape 200 de ani, este acum mai stabilă.
Liderii vremelnici pot greși, însă Franța nu este Macron și nici Ursula von der Leyen nu este Uniunea Europeană. În perspectivă, nu avem voie să tratăm relații fundamentale, care ne definesc ca națiune, în funcție de simpatii și antipatii de moment. Opiniile suveraniștilor, care critică sever conducerea UE și implicit Franța, sunt justificate în oarecare măsură și, în concordanță cu tendințele europene stimulate acum și de la Washington, sunt sigur că vor duce la schimbări majore și în Europa. Dar asta nu ne dă dreptul să absentăm tocmai de acolo de unde ni se hotărăște soarta pentru un orizont de timp mai lung decât cele câteva luni care urmează.
Sunt pline o parte a presei și a rețelelor sociale de disperați care deplâng faptul că nu ne-am aliniat în spatele președintelui Trump. Ca să facem ce? Să participăm la sancționarea UE cu taxe vamale? Păi chiar dacă am vrea, nu ne permit tratatele în care suntem parte semnatară. Să ne alăturăm taxării Chinei? Păi fără produsele chinezești de prin bazaruri, așa slab calitative cum sunt, jumătate de țară nu ar mai avea cu ce să se îmbrace și să se încalțe iar meșterii ar rămâne fără scule. Să ne alăturăm Rusiei în dezmembrarea iminentă a Ucrainei? Păi asta ar deschide Cutia Pandorei a dezmembrării a trei sferturi din Europa, în care aproape că nu există stat care să nu aibă minorități locuitoare în statele învecinate.
De aceea, oricare dintre cei care au șanse de a intra în turul II al alegerilor prezidențiale, cel mai probabil Nicușor sau Antonescu de partea progresistă și Simion sau Ponta de partea suveranistă, nu prea vor avea de ales dacă nu vor să bage țara într-o fundătură. Vor trebui să meargă spre Franța și Uniunea Europeană, fiindcă alternativa este spre nicăieri, eventual chiar spre dezmembrarea teritoriului actual al țării noastre.
