Suntem în plin sezon de simulare a examenelor naționale. Săptămâna aceasta tocmai s-a terminat cu simularea Evaluării Naționale, iar săptămâna viitoare începe simularea examenului de Bacalaureat. Nu spun că e ceva rău, mai ales dacă îmi amintesc de examenele de care am avut parte. Nu a interesat pe nimeni să ne ofere măcar o minimă consiliere cu privire la examene. Ați terminat opt clase? Vă descurcați. N-am primit nici măcar o listă cu liceele și specializările la care aveam acces. Vă descurcați voi…
Nostalgicii behăie după învățământul de calitate, dar marele adevăr e că performanțele acelor timpuri erau cosmetizate rău de tot, practică ce a continuat până la și chiar după introducerea camerelor de supraveghere în sălile de examene. Cum s-a întâmplat asta, cum s-a prăbușit performanța în învățământ? În loc să se identifice acele soluții rezonabile, o vreme s-a insistat pe eliminarea camerelor. Rezolvare în manieră românească, nimic mai mult.
Da, a devenit evident că învățământul românesc e în cruntă suferință, dar soluțiile aplicate ajută cam ca frecția la piciorul de lemn. Sunt bune simulările, dar insuficiente, la fel cum nici orele remediale nu ajută cine știe ce. Asta pentru că programele școlare sunt extrem de stufoase, iar materia ca atare prezintă un grad redus de aplicabilitate în viața de zi cu zi. Teoretic, până la finalul clasei a VIII-a elevul ar trebui să asimileze toată gramatica limbii române, dar ce ne facem cu acei elevi care termină liceul și habar nu au cum să folosească cratima sau care scriu „ami pare rău”; parcă-și aduc aminte că, la un moment dat, au învățat la școală despre „î” din „a”. Și cred că nu e deloc întâmplător că astfel de „specialiști” în ortografie reprezintă grosul patrioților de pe rețele sociale. Cam aiurea să te dai mare iubitor de țară, dar să bâjbâi nasol de tot când vine vorba să te exprimi în limba maternă. Nu mai pomenesc de perfectul dezacordat din sud, unde exprimarea deficitară nu e excepție, ci regulă. Unde e mulți puterea crește, cum s-ar spune prin sud…
E evident că tot ceea ce e prea mult strică, dar reforma evită să atingă miezul problemei. Dacă gramatica ar deveni ceva mai accesibilă, dacă s-ar insista mai mult pe ce este necesar și nu pe chestii care încă mai dau bătaie de cap specialiștilor, cu siguranță că rezultatele la examene ar fi mult mai bune și relevante în adevăratul sens al cuvântului. Desigur, și beneficiarii direcți ai educației ar avea de câștigat, dar se pare că pe nimeni nu interesează problema lor.
Dar la noi se insistă pe încărcatul elevilor cu informații inutile, în maniera lui „Știi și la ce te ajută că știi?” Învață acolo că nu se știe când o să-ți folosească…
Însă reforma presupune investiții și niscaiva lovituri de baros în edificiul ignoranței și comodității naționale. Hai să nu mai pășim pe cărarea bătătorită de înaintași pe motiv că „era mai bine, se învăța și ce generații educate am avut noi”. Nu, nu se învăța chiar așa de grozav, motivația interioară era mai puternică pe atunci, dar cam atât. La examene se copia cu concursul profesorilor – știu ce spun deoarece am trecut prin așa ceva – și nu vorbim de cazuri izolate, ci de un fenomen Brăila în toată puterea cuvântului.
Nu e de mirare că, în fiecare an, vedem aceleași tipare: note slabe la simulări, agitație în mass-media, câțiva miniștri care își dau cu părerea despre „nivelul scăzut al pregătirii elevilor” și despre „necesitatea reformei în educație” – o reformă care e cerută, dar nu o să vină niciodată. Apoi, o parte dintre elevi trag tare în ultimele luni, alții își iau meditații, iar restul speră la o minune. Și, culmea, pentru unii chiar vine: căci știm cu toții că, odată ajunși în sălile de examen, ajutorul „neoficial” nu a dispărut complet, doar a devenit mai subtil.
Adevărul e că, de ani de zile, tot simulăm. Simulăm că avem un sistem de educație performant. Simulăm că elevii învață. Simulăm că profesorii sunt motivați. Simulăm că reformăm sistemul. Doar că, la finalul zilei, când tragem linie, realitatea ne arată că nu am făcut decât să ne mințim singuri.
