A fost o săptămână agitată, mai ales pe plan politic. Din păcate, dacă e să o comparăm cu ce va urma, e posibil să vorbim de liniște de dinaintea furtunii, deoarece manevrele care s-au întâmplat, cu mici excepții, numai dătătoare de speranțe nu sunt.
După dezastrul din decembrie, liberalii au dat ceva semnale îmbucurătoare. Au scăpat de Ciucă și au promis revigorare. Propulsarea lui Ilie Bolojan în fruntea PNL și mai apoi la Cotroceni, ca președinte interimar, a fost o mișcare abilă, capabilă să producă ceva scor electoral, numai că… Numai că acțiunile de sabotare au venit tot din interiorul partidului. La scurt timp după ce Bolojan a preluat interimatul la Cotroceni au început să apară zvonuri că în PNL avusese loc o tentativă de puci. Aparent, o dezinformare. Cum să facă liberalii așa ceva? Fără doar și poate, sunt pe marginea prăpastiei; la alegerile pentru Europa au fost remorcați la Bruxelles de către pesediști – să nu creadă careva că Rareș Bogdan e locomotivă de partid. E, dar genul de locomotivă care trage în partea opusă. La alegerile anulate candidatul liberal n-a prins podiumul, deci semnele de criză sunt evidente pentru toată lumea.
Cu toate acestea, gruparea obscură îngrămădită în jurul priceputului Bode a pus pe primul loc interesele personale, la naiba cu partidul și cu țara! Dovada foarte clară a aberațiilor din PNL a fost reacția bodiștilor, să le spunem așa. Astfel, Rareș Bogdan n-a dat evenimentului nicio importanță, în timp ce Robert Sighiartău, altă mare valoare asimptomatică a partidului, a băgat o postare scurtă, egală cu zero. Și-a ținut scutul la mijloc, cum se spune, la fel ca alți grei liberali. Cum se poate așa ceva?! Partidul tău să dea președintele interimar și tu, ca liberal de frunte (prin poziția în partid, nu prin competență sau imagine) să te opui? Mda, se pare că Bolojan nu e prea iubit printre părăduitorii liberali, iar primele lui decizii în partid arată și de ce. A demarat un audit serios și despre care a aflat și presa, nu doar capetele luminate din fruntea PNL și chiar și numai pentru asta ar trebui lăudat. A mai făcut și altele și, în scurt timp, și-a creat un profil de prezidențial acceptabil. Iar dacă e să-l comparăm cu alternativele, Bolojan era prezidențiabil de-a binelea.
Numai că nu a fost să fie. Alianța USL merge la prezidențiale cu cel care i-a pus bazele, casnicul Crin Antonescu. Adică jalnic de tot… Dacă ne aducem aminte, cu ceva mai bine de un deceniu în urmă, Antonescu a pus bazele USL, apoi s-a supărat, și-a luat jucăriile, a plecat acasă și a obținut niscaiva rezultate dezastru la alegeri, așa că și-a dat demisia de onoare, sperând să fie ales tot el. Din păcate, gestul lui de inspirație telenovelică i-a făcut pârtie lui Iohannis. Neamțul a profitat de moment și a urmat deceniul marii nesimțiri prezidențiale. Și, după ce Dulapul a plecat într-o excursie din care nu mai revine la Cotroceni, se pare că a început să strălucească și steaua lui Crin. Acel Crin care, în zilele de care am pomenit, a fost considerat net inferior neamțului și, s-avem iertare, cam era. Ca parlamentar s-a remarcat drept un chiulangiu de top, ca ministru n-a făcut mare lucru, iar ca președinte interimar… Mai bine să nu pomenim de acel moment penibil.
Am scăpat de Iohannis să ne pricopsim cu Antonescu? Să sperăm că da doar dacă privim din prisma răului mai mic, pentru că asta e soarta noastră, a românilor, să alegem între răul cel mare și cel mic. Dacă privim spre contracandidați, ăsta e Antonescu, răul cel mic. Acel individ care, foarte probabil prin prestație, o să eclipseze Dulapul, doar că în sensul negativ.
Puteau liberalii să ne ofere ceva de calitate? Aveau de unde, dar dacă Bode încă e cineva în partid… Despre pesediști ce să spun? Decât să-l susțină în continuare pe Marcel, mai bine îl trimit să dea jos mâțele din copac și merg pe mâna casnicului.
Într-o țară în care istoria politică se repetă obsedant, iar reformele sunt doar promisiuni de campanie, ajungem mereu să alegem între trecut și un viitor la fel de incert. Dacă asta e tot ce pot oferi partidele mari, atunci nu e de mirare că dezamăgirea e singura constantă a politicii românești.
