O bună bucată de timp am fost adeptul ideii că pensionarii, sau buneii cum îi mai numesc unii politicieni pentru a-i sensibiliza, constituie principala masă manipulabilă în cazul votului. I-ai câștigat pe pensionari, gata, ai câștigat alegerile! Evoluția societății, de fapt involuția ei plus derapajele grosolane și grotești în ale administrației ale politicienilor victorioși în alegeri ne-au demonstrat că nu este chiar așa. Astfel, a mai apărut o clasă, o grupare, o altfel de masă manevrabilă și manipulabilă. Este vorba de bugetari. Ei, bugetarii, cu familiile și rudele lor, pot lesne asigura peste două milioane de voturi, ceea ce nu este deloc de ici colea. De-a lungul timpului, dimensiunea acestui „corp” s-a dezvoltat peste măsură datorită în primul rând datoriilor pe care diriguitorii politici le aveau însemnate pe agendele lor secrete imediat după finalizarea procesului electoral. Preponderent, în ultimii 10-15 ani, social democrații și liberalii au fost susținuți la greu în campaniile electorale de către bugetari, care astfel își consolidau rădăcinile în instituțiile statului. Buni sau nebuni, cu merite sau fără, profesioniști sau nătărăi, aceștia au constituit și încă mai constituie una din găurile mari ale sacului bugetar național, salariile, primele și indemnizațiile lor ajungând la dimensiuni considerabile. „Are balta pește!” – își spuneau probabil și ei, dar și politicienii, și astfel cureaua de transmisie dintre administrație și cetățeni, adică clasa bugetară, se mișca sacadat și hârșâit, fără să ia în seamă ce se întâmplă de fapt în România reală. Era exact ca în filmul „Titanic” când ditamai vaporul se scufunda, iar orchestra își continua programul fără să țină seamă de valul de apă care muta pianul din loc. Faptul că dezmățul pe bani publici a rămas fără finanțare, iată, produce o nouă viziune a celor implicați în acest proces. S-a văzut că inițiativa lui Ilie Bolojan de a reduce personalul auxiliar al Senatului României s-a soldat cu proteste, boicoturi, huiduieli și revolte spontane, ca să folosesc un cuvânt des utilizat în ultima vreme. Divaghez un pic și o să mă refer la „spontaneitatea” unei manifestații prezentate zilele trecute pe posturile de televiziune, unde toate pancartele erau tipărite frumos, toate la fel și toate, chipurile, încropite acolo, pe loc! Ei, o românească de-a noastră! Dar nu despre manifestații e vorba la Senat, ci mai abitir de o revoltă. O revoltă care, transpusă în cuvinte, s-ar metamorfoza în întrebarea următoare: „Cum să ne dați afară, când noi am lipit afișe, am defilat pe stradă îmbrăcați în roșu sau galben, suntem fini, prieteni, verișori cu niște domni politicieni sau pur și simplu am muncit nopți întregi în coate, dar mai ales în genunchi pentru aceiași domni?” Problema mare este că, respectând proporțiile, în orice unitate administrativă a statului român, dacă s-ar încerca diminuarea cu câteva procente a numărului de angajați, s-ar putea consemna același scenariu ca și în cazul Senatului României. Din păcate pentru politicieni și nu numai pentru ei, efectul acestor inițiative va atrage după proteste, detașarea subiecților de mișcările politice pe care le-au susținut. Astfel, vom asista la încolonarea bugetarilor proveniți în proporție de 90% din USL, în spatele mișcărilor suveraniste. Constatăm astfel că dezmățul pe bani publici materializat prin sute de mii de angajări pe criterii politice a dus USL în buza gropii istoriei. Cale de întoarcere nu mai există, algoritmul acestei spețe fiind clar și logic pentru orice cetățean, numai pentru politruci nu. Catastrofa nu mai poate fi nicidecum evitată. Este exact ca și cum peste un podeț de lemn lași să treacă întâi oamenii la pas, apoi căruțele, apoi autoturismele și tot forțând, bagi și camioanele de mare tonaj. E limpede că se distruge și podul și se duce pe copcă și camionul. Cam așa s-a întâmplat în sistemul bugetar din România. Latinii aveau o vorbă de duh, „Est modus in rebus” adică este o măsură în toate. Din păcate, diriguitorii noștri nu numai că nu și-au asumat-o, dar au și persiflat această cugetare ori de câte ori au avut ocazia. Asta ca să nu mai amintesc de un fost politician botoșănean de-al nostru care, în urmă cu ceva ani, căutând mameluci cu bani pentru listele parlamentare, le explica într-un mod plastic, cum va decurge treaba: „Ați văzut vreodată o miriște arzând? Ei, așa va rămâne în urma noastră! Vom rade și vom arde totul! Bani să iasă!” Cum toate au un preț, se pare că votul antisistem va elimina de pe piață mulți politicieni. Iar antisistemul va avea ca stâlp de susținere tocmai mediul bugetar, care va schimba țâța seacă cu o alta pe care ei o cred plină și cu lapte, dar și cu miere, fără să realizeze că nu poți avea lapte și miere cu boi și trântori, ci cu vaci și albine. Unii vor avea noroc, alții nu. Cert este că noi, cetățenii cei mulți, vom trăi în continuare drama unor guvernări haotice. Exact ca în epigrama pe care am scris-o cu mulți ani în urmă: „Pleacă ăștia, nu-i problemă/ Însă eu am o dilemă:/ Oare ăia care vin/ Or să fure mai puțin?”
