Gata, s-au mai sărbătorit niște ani de la Unirea Principatelor Române, act istoric ce e tot mai aruncat în desuet cu fiecare an ce trece; să luăm în calcul numai sintagma cu „Mica Unire”, o chestie care nu e evitată nici măcar de unii istorici, de la care e normal să așteptăm o mai bună cunoaștere a trecutului național. Și, atâta timp cât nume vizibile (ceea ce nu e totuna cu autorități în domeniu), blindate cu titluri universitare dintre care cel mai mic e cel de doctor, vorbesc despre „Mica Unire”, ce așteptări să mai ai de la poporanul de rând, dopat cu istorie triumfalistă și care visează la revenirea unuia ca Țepeș în fruntea statului. Așa, ca chestie, câți sunt conștienți de cine ar avea „grijă” atât de invocatul Țepeș? Principalii beneficiari ai acupuncturii de tip Țepeș ar fi tot amărâții. Și să nu uităm că am avut nu doar unul, ci chiar mai mulți Țepeși în fruntea statului. Dej și Ceaușescu… La ce atrocități s-au comis în închisorile comuniste, țeapa ar fi fost o alternativă mult mai umană. Cei numiți bandiți și dușmani ai poporului au avut parte de o soartă care l-ar în înduioșat și pe sceleratul de Țepeș – l-or considera azi românii mare domnitor, dar cei care au trăit pe vremea lui și în țara lui să știți că nu gândeau la fel.
Să revenim, însă, la „Mica Unire”. Nu-l simpatizez din cale-afară pe Lucian Boia, dar sunt întru totul de acord cu afirmația domniei sale conform căreia utilizarea acestei sintagme nedrepte a dus la permanentizarea în mentalul colectiv a decalajului între Moldova și celelalte regiuni, decalaj care a început chiar după Unirea din 1859. Astfel, în ultimii ani, am auzit vorbindu-se prea puțin de Unirea Principatelor Române, Unirea lui Cuza sau Unirea din (sau de la) 1859 și prea mult de Mica Unire, ceea ce e nedrept atât față de sacrificiul Moldovei, cât și față de realitatea istorică. Iar la perpetuarea acestei situații au contribuit chiar autoritățile din zona Moldovei. Astfel, în orașul lui Nicolae Pisoski, cel care a făcut mai mult decât să-l propună pe Cuza domnitor (pasionații de istorie știu că a amenințat cu ciomăgeala și nu numai), nu există nici măcar un bust al acestui mare patriot. Există o stradă care-i poartă numele, dar e la periferie. De ce nu s-a găsit niciun oficial local care să solicite acest nume pentru pietonalul lângă care se află casa Pisoski-Isăcescu?
Fiecare act istoric ar trebui privit cu respectul cuvenit, mai ales atunci când el definește națiunea. „Mica Unire” nu este doar o denumire, ci o reflectare a unui complex de inferioritate istoric perpetuat asupra Moldovei, o regiune care a făcut sacrificii enorme în acel moment de răscruce. Renunțarea la această etichetă ar fi un semn de recunoaștere a contribuției echilibrate a tuturor regiunilor implicate, dar cine să o facă? Autoritățile locale, care merg la București cu căciula în mână, cam ca țăranii de pe vremea lui Cuza? Și nu, nu găsesc acolo vreun Cuza care să le pupe obrajii, ci un stăpân care strâmbă din nas cu dispreț. Ce e moldovenilor, iar ați venit cu cerutul? Dar cu voturile cum stați? Se votează masiv PSD? Păi atunci de ce să vă dăm, că oricum se votează. S-a votat cu PNL, AUR și ce s-a mai votat? În cazul ăsta, de ce să vă dăm ceva?
Istoria e mai mult decât o colecție de date pe care politicienii le manipulează după propriul interes, este o lecție din care se pare că nu vrem să învățăm niciodată. „Mica Unire” nu a fost nicidecum mică, dar iată că asta ni se bagă în cap în ultima perioadă. Acum ceva vreme, când românii au fost mobilizați pentru a-l identifica pe cel mai mare dintre conaționalii lor, în finală a ajuns și Cuza. Și, la o dezbatere televizată, o duduie cu diplome, dar nu și cu studii, a întrebat de ce anume ar trebui Cuza să fie cel mai mare român? Că, în afară de o „biată unire”, nu a făcut mai nimic. Reformele începute de Cuza, care a făcut în șapte ani de domnie mai mult decât ăștia noi în treizeci și cinci de ani, au fost șterse cu buretele. „Biată unire…”, deci se poate și mai rău. Hai că nu mai e mult și ajungem și acolo…
