Din când în când, după ce editorialele subsemnatului devin accesibile, se mai găsește câte un român verde să-mi atragă atenția că nu fac ceea ce trebuie, că trebuia să scriu altfel și alea-alea. O meteahnă pur românească; românul este specialist în tot ceea ce mișcă și are pretenția să nu fie contrazis, că se supără urât de tot și „aveam o părere mai bună despre dumneata, dar m-ai dezamăgit”. Nu sunt de ignorat nici cei care practică influențarea pozitivă, foarte posibil de pe la servicii. Nu de alta, dar în momentul de față avem mai mulți securiști decât pe vremea lui Ceaușescu, deci trebuie să presteze și ei ceva.
Dar să revin la subiectul concret. La puțin timp după ce ultimul meu editorial a urcat pe platformă, s-a și găsit individul care s-a considerat îndreptățit să-mi facă unele observații. Hai, domnule, că nu e așa cum spui. Țara are probleme cu banii și dumneata îi acuzi pe guvernanți că practică tot felul de conspirații. Și a urmat o înșiruire de cifre aparent oficiale care arătau că țara e-n găleată pentru că noi, ăștia micii, cheltuim prea mult, la care s-a adăugat recomandarea să fim cumpătați și patrioți, că țara nu are bani și să spunem mersi că din o mie șase sute de lei cât sunt tichetele de vacanță guvernul o să dea înapoi opt sute.
Țara nu are bani?! Cine o spune asta? Cei de la butoane, evident. Și noi trebuie nu doar să-i credem, ci să fim înțelegători. Prin 2011, când era mare balamuc cu punerea în plată a hotărârilor judecătorești pentru plata drepturilor salariale, reprezentanții ministerului educației au cerut directorilor de școli să facă cerere de amânare a plăților pe motiv că nu sunt bani la buget. Directorii trebuiau să facă asta, nu ministerul… O manevră de noaptea minții, dar care a devenit firească în țara în care nimeni nu-și asumă vreo responsabilitate.
Țara are bani. Cât timp guvernul își va putea permite să plătească salarii nesimțite unor bugetari de lux, cât timp o să avem mai multe instituții decât ne trebuie și cât timp vor fi bani pentru plata pensiilor speciale, niciun reprezentant al statului nu are dreptul să spună că nu sunt bani. Ați observat, desigur, că atunci când e vorba despre acordarea de drepturi bănești pentru cetățeanul mărunt sau cel crunt lovit de soartă, statul o face pe-a diagonala, adică dă din colț în colț. Să vedem, să identificăm surse de finanțare, să prorogăm. Dar, când vine vorba despre privilegiile unui grup restrâns de profitori, sursele de finanțare pentru salariile și pensiile acestora sunt identificate automat și par inepuizabile. Cu chiu, cu vai, au fost crescute pensiile veteranilor de război, dar chiar și așa, acestea sunt net inferioare celor încasate de generali făcuți la apelul bocancilor. Câți veterani de război mai sunt în țara asta? Prea puțini, dar de generali în rezervă, de magistrați pensionați înainte de cincizeci de ani nu ducem lipsă și pentru ei s-au găsit mereu bani.
Constituția României are un articol care spune ceva despre egalitatea în fața legii. Nimeni nu este mai presus de lege… Cum putem vorbi de egalitate în România cât timp cei mai mulți dintre cetățeni sunt împinși în mizerie pentru a păstra neștirbite privilegiile unora care nu au făcut nimic util pentru societate? Cum pot spune unii că nu există bani pentru drepturile amărâților cât timp statul risipește banii publici cu o inconștiență de-a dreptul criminală?
Dacă instituțiile și-ar face treaba așa cum prevede legea, dacă magistrații ar pedepsi corupția și furtul din banul public, dacă… Da, ar fi bani. Dar, pentru moment, nu sunt bani decât pentru cine trebuie și anume pentru cei care au adus țara pe marginea prăpastiei. Și, atunci când vine vorba de sacrificii, statul le cere tot de la cei de sănătatea cărora s-a îngrijit cel mai puțin. Atâta timp cât se găsesc fonduri pentru pensii speciale, salarii astronomice și instituții inutile, în timp ce cetățeanul de rând este chemat să strângă cureaua în numele „patriotismului”, adevărata problemă nu este lipsa resurselor, ci gestionarea acestora. Și știm cine face gestionarea.
