Panică printre profesori la început de an. Până pe data de 10 ianuarie trebuiau să justifice cheltuirea primei didactice. Dascălii au trebuit să semneze o declarație pe propria răspundere, cu detalii privind cumpărăturile, dar nu asta a fost marea provocare. Cea mai mare provocare a fost – și rămâne – dosarul cu acte justificative. Acte care, în unele cazuri, s-au cam pierdut. Prea puțini dintre conaționalii noștri au obiceiul de a pune la dosar toate chitanțele și facturile, deși trăiesc în țara dosarului cu șină. Da, țara dosarului cu șină, dar în țara asta există și un minister al digitalizării. E drept că treaba asta cu digitalizarea a cam fost pasată de la un minister la altul – a fost pe la Ministerul Educației, acum e la Ministerul Economiei, Digitalizării, Antreprenoriatului și Turismului -, dar există. Ei bine, în țara în care există un minister al Digitalizării, verificarea modului cum s-au cheltuit o amărâtă de primă se face ca pe timpul lui Pazvante, adică cu dosar, declarație pe propria răspundere și ce le mai debitează mintea celor de prin ministere.
Având în vedere că banii au fost trimiși în cont, nu dați „de-a mâna”, iar conturile respective au venit la pachet cu carduri atașate, verificarea cheltuielilor se putea face din birou, cu ajutorul unui soft care nici măcar nu trebuia să fie dedicat; există deja astfel de programe pe calculator. Dacă la asta mai adăugăm și că prima didactică nu putea fi cheltuită decât în anumite magazine, putem spune că „verificarea” ministerului aduce mai mult a tracasare. O tracasare cu iz de manevră. Dascălii nu sunt panicați și nici speriați că guvernul le-a pus salariile la gheață, nu sunt revoltați că Legea 15/2008 nu a fost niciodată aplicată, dar nici abrogată, prin urmare pot spune că statul român le fură efectiv o treime din salariu. Dascălii au intrat în criză pentru că nu-și mai găsesc nenorocitele alea de chitanțe. Sindicatele se implică, să arate că țin partea cadrelor didactice. Cică amenință cu tot felul de mișcări, dar nu pe final de an – nu mai fac sindicatele greșeala asta, că se supără cei de la butoane – ci acum, repede, cât nu apucă dascălii să-și revină după cheltuielile de sărbători. Că dacă își revin, poate au suflu pentru o grevă și asta nu e de dorit.
E foarte simplu de verificat modul în care s-au cheltuit banii, dar se merge pe varianta ancestrală. E nevoie să se justifice niște posturi la minister, că dovezile astea nu se verifică singure și mai produci niște panică, eventual niscaiva activitate la sindicate, doar țin partea dascălilor, nu? Sunt sigur că sindicatele vor cere îndurare pentru cei care nu mai știu ce au făcut cu chitanțele și ministerele – că-s mai multe implicate în verificarea asta – o să admită că nu e mare bai, doar tranzacțiile sunt stocate într-un server, ceva. Dar s-a început cu asta pentru ca oamenii să aibă la ce se gândi și de ce să-ți facă griji. Unde mi-am pus eu nenorocitele alea de facturi?
O manevră românească, pentru care și-au dat mâna și cei de la butoane, și sindicatele. Acele sindicate care s-au dovedit a fi mereu un instrument docil în mâna guvernanților. Prin 2008, când Tăriceanu, într-un exces de populism, a mărit salariile dascălilor doar pentru a face impresie, sindicatele avertizau că nu e bine ca legea să fie pusă în practică, pentru că se duce țara de râpă. Sindicatele mai mult ca guvernanții… Uite că, după șaisprezece ani, țara tot de râpă a ajuns, iar aleșii vor să rezolve problema cu banii dascălilor, dar găsesc timp să se mire de ce tinerii pregătiți fug de catedră ca Iohannis cu avionul, așa că, în loc să rezolve problema asta, au decis ca profesorii să „performeze” până la șaptezeci de ani. Deocamdată e opțional, dar devine obligatoriu cât de curând.
În loc să caute soluții în adevăratul sens al cuvântului, sistemul identifică „soluții”. Ce nevoie avem de digitalizare când dispunem de haos birocratic? Trebuie să trăiască toată lumea, nu? În loc de sprijin concret, de măsuri care să ducă spre România educată, rămânem doar cu o tracasare inutilă și dătătoare de resentimente.
