Suntem în toiul Sărbătorilor de Iarnă și, pe undeva, se întrevăd niscaiva semne c-am fi pe drumul cel bun. Aparent, cel puțin. Nu, nu e vorba despre „semne bune anul are”, că la ce vești vin de la Marcel reuns premier e cazul să ne rugăm ca anul ce vine să fie măcar la nivelul celui care tocmai se petrece. Da, se poate și mai rău și clasa politică ține să ne demonstreze asta și faptic, nu doar din vorbe. Însă nu despre asta e vorba, ci despre faptul că orașul nu mai răsună de bubuituri. Cel puțin nu așa cum răsuna altă dată, când întreaga țară ducea cu gândul la o zonă de război încă de la începutul lunii decembrie și prin unele locuri o ținea așa până pe la jumătatea lui Ianuarie, că apucații își făceau provizii serioase de „petărzi” și le lua ceva timp să le consume pe toate.
Cu ceva ani în urmă, într-o comunitate sătească relativ mică un întreprinzător cu apucături de evazionist se lăuda că a vândut marfă de cincizeci de milioane în mai puțin de trei ore. „Petărzi” – că așa le spunea individul și așa încă le spun cei care trăiesc din vânzarea de poluare fonică – de cincizeci de milioane la o comunitate de sub două mii de suflete. Pe atunci cincizeci de milioane reprezentau echivalentul salariului unui profesor debutant pe mai bine de doi ani. Bani plătiți de părinții celor care se desfătau cu bubuituri. Aceiași părinți care se miorlăiau că n-au bani să plătească o excursie pentru odrasle și sugerau că poate ar fi cazul ca dascălii să caute ceva sponsori, „că așa ar fi normal, doar știți că la țară e greu cu banii”. Judecând după corul detunăturilor, nu era chiar așa de greu, dar părințeii responsabili preferau să bage banii în „petărzi”, nu în educație. Mulți dintre petardații de acum două decenii și ceva sunt, la rândul lor părinți, însă doar o parte și-au transmis năravul deprins în copilărie, astfel că, dacă e să ne raportăm la situația de acum câțiva ani, orașul a fost chiar liniștit. Mi-aș dori ca educația să fie explicația, însă, dacă e să mă raportez la cum au votat și cum se comportă românii e clar că nu despre educație e vorba. Nici implicarea autorităților nu explică fenomenul; e drept că există ceva prevederi legislative care au limitat drastic perioada în care „petardatul” este admis, dar organele de poliție au cam închis ochii, așa că ce n-au văzut oamenii legii ne-a cam bubuit nouă în urechi. Despre vameși și cei de la frontieră nu sunt prea multe de spus; la câți dintre ei sunt anchetați și judecați, e clar că nu vigilența din dotarea indivizilor ne-a ferit de tradiționalul concert de bubuituri.
Mult mai plauzibil e faptul că „petardații” au găsit alte distracții, Nu îndrăznesc să presupun care sunt, deoarece se știe că scapi de dracul și dai peste babacul lui. Accesul mult mai facil la internet, telefoanele performante și dorința de senzații noi par să ne țină departe de distracțiile trecutului. Dar când mă gândesc că o mulțime de copii au ajuns pe la spital sau mai rău pentru că au dat curs provocărilor de pe platforma care – cică! – e vinovată de vicierea rezultatelor alegerilor din România, îmi dau seama că există lucruri mult mai rele decât bubuiturile de Crăciun. Există loc și de mai rău și noi într-acolo ne îndreptăm, iar singurul tratament e reprezentat de educație, dar de unde așa ceva? Aleșii ne vor proști și așa ne au și când lucrurile o iau razna tot pe noi dau vina, cică n-am votat cum trebuie. N-am votat cum au vrut ei, asta e problema. Chiar dacă „petărzile” nu mai răsună cum răsunau odată, e dificil de ignorat că fenomenul a evoluat într-o altă formă, mai subtilă, dar și mai periculoasă. Dacă în trecut banii se risipeau pe zgomote, acum banii sunt investiți în distracții virtuale, eventual păcănele. Educația, deși e soluția evidentă, e lăsată deoparte, deoarece riscă să pună în pericol scaunele celor care ne conduc. Așa că mergem înainte, că înainte era mai bine, vorba nostalgicilor.
