Zilele trecute am bătut străzile municipiului cu scopul de a mai afla ce gogorițe textuale ne prezintă partidele pe bannerele amplasate cu generozitate peste tot. Prea multe nu am aflat, semn că politicienii botoșăneni au fost cam strânși la pungă față de firmele de consiliere specializate în fezandarea și fasonarea imaginii publice a aspiranților la fotoliile Parlamentului. Astfel, de la PSD am aflat care e (spun ei!) „calea sigură pentru România”. Ce înseamnă asta, mai încolo de cuvinte nu prea am înțeles. Care cale, spre unde și de ce? Probabil politrucii din spatele scenei au gândit acest slogan luându-se după sondajele generalizate de opinie care spun că românii își doresc cel mai mult sănătate, pace și de-abia după aceea, bunăstare materială. Este așadar evident că siguranța de care pomenesc pesediștii se referă la sănătate și pace, că bunăstarea lor, ca politruci, le este asigurată fără probleme dacă sunt la guvernare. Cum aceste două deziderate (pace și sănătate) sunt mai mult la voia Domnului, mă miră faptul că nu ni s-a sugerat prin bannere să facem rugăciuni, mătănii și pelerinaje pentru îndeplinirea lor. Că ei, sigur nu pot, nu vor sau nu știu cum să ne conducă pe o cale cât de cât sigură. Nici la liberalii botoșăneni nu am găsit ceva interesant în afișajul lor stradal. „Continuăm schimbarea”, acesta este sloganul lor care, fie vorba între noi, nu prea bate cu ținuta oarecum academică pe care Iftime vrea să o impună echipei lui. Da, e adevărat, am fost martorii unei schimbări spectaculoase la șefia CJ dar în rest, la ce schimbare să ne așteptăm? Asta ar fi o întrebare. Apoi, odată făcută o schimbare, cum poți să o continui? Cu siguranță aceste întrebări nu și le-ar fi pus cetățeanul de rând dacă liberalii botoșăneni ar fi apelat la specialiști în comunicare și nu ar fi pus după capul creț al unuia sau altuia, acest text searbăd și fără impact. Alte sloganuri, tot așa fără cap și fără coadă am mai remarcat la prezidențiabili. Pentru Parlament nu am văzut nici la AUR și nici la alte partide vreun text mobilizator sau vreo idee demnă de luat în seamă. Ceea ce m-a mirat din turul orașului a fost apariția unui altfel de mesaj electoral, fabricat probabil în strada Teatrului (adică la PNL Botoșani) care sună astfel: „Tu știi ce face parlamentarul tău?” Și acest text are o sumedenie de neajunsuri dar, spre deosebire de insipiditatea celor hai să le spun „partinice”, atrage atenția omului de pe stradă. În primul rând, ridică o problemă: are careva dintre noi un parlamentar? Adică să fie devotat cetățeanului, să îi asculte ofurile și să facă eforturi pentru a-i rezolva anumite probleme? Categoric, nu! Deci din start, această întrebare generează două răspunsuri negative: cetățeanul nu știe și parlamentarul nu este al lui. Drept urmare, de aici ar trebui să pornească discuțiile și dezbaterile pe acest subiect. De fapt, dacă ar fi după mine, aș schimba din rădăcini definiția parlamentarului. Sau, mă rog, descrierea lui, care ar suna cam așa: un individ incolor (de fapt, mai mult cameleon!), insipid, fără personalitate, aidoma unei dobitoace care încasează bani mulți pe spinarea oamenilor fără să facă nimic pentru ei. Și ca să nu spuneți cumva că spun vorbe fără sens, voi detalia. Așadar, afirmația „incolor sau cameleon” se referă la traseismul electoral, acest „sport” atât de popular printre parlamentari. Un „sport” legiferat chiar de ei pentru că în mod normal așa cum un consilier își pierde mandatul în caz de dezertare tot așa ar trebui să pățească și parlamentarul. Dar nu, ei sunt stat în stat! Despre personalitatea lipsă și asemănarea cu dobitoacele aș putea scrie până în zori din moment ce votul, acest instrument democratic cu care este înzestrat parlamentarul nu este niciodată folosit după capul și gândirea lui. La orice dezbatere, înainte de vot, privirile nătânge ale aleșilor poposesc pe mâna șefului de grup (era să zic a turmei!) care le dictează ce și cum să voteze. Și atunci unde-i personalitatea? Unde e independența de gândire, diversitatea, chiar? O turmă și atât! Asta este Parlamentul României astăzi și ieri și probabil și pe viitor. Nu știu cum se manifestau parlamentarii români în perioada interbelică (sunt sigur că aveau și ăia o mie de hibe!) dar având în vedere că nu intrau în Parlament cu foamea-n gât și rupți în fund, probabil un dram de personalitate tot mai aveau. Distanțarea tot mai accentuată dintre cetățeni și politicieni conduce la ideea că raportul de dependență este clar, unul în favoarea populației. Adică nu noi depindem de ei ci ei de noi. Din păcate, nu toți românii realizează acest lucru, mulți dintre ei, obsedați de ideea tătucului, a cuiva care să îi mâne din urmă, îi legitimează din patru în patru ani cu o putere care la o suflare de vânt se disipează în toate zările. Din păcate, această suflare este haotică și în direcții total opuse. Altfel, printr-o schimbare structurală am putea totuși ajunge într-o asemenea situație încât să ne punem întrebarea: chiar, ce mai face parlamentarul nostru?
