Prin anii 80 ai secolului trecut, în revista „Flacăra” condusă de către poetul Adrian Păunescu exista o rubrică interesantă, dacă nu chiar atipică, intitulată „Ce face omul când nu-l vede nimeni”. Erau prezentate în respectiva rubrică fapte și întâmplări care aproape că atingeau absurdul, grotescul, ridicolul sau chiar hilarul. Legătura prezentului cu acea rubrică am descoperit-o în Centrul Vechi al Botoșanilor, unde, la lumina zilei și sub ochii opiniei publice nu se întâmplă nimic ieșit din comun, în schimb noaptea, la adăpostul (uneori) al întunericului și departe de ochii lumii (lume care, între noi fie spus, respectă programul de ieșire pe stradă sugerat de către comandantul Poliției!) au loc fapte deloc agreate de către majoritatea populației din Botoșani. În legătură cu aceste fapte, încă nu-mi iese din cap acea statistică a polițiștilor care scotea în evidență faptul că ei și-au făcut datoria întrucât au amendat o persoană pentru tulburarea liniștii publice de aproape … 1.000 de ori! Vă dați seama în ce ridicol ne zbatem cu ale noastre instituții? O mie de amenzi, neplătită niciuna și dacă acest fapt nu ar fi fost făcut cunoscut, probabil peste un an se ajungea la 1.500, peste alți doi trei ani la cinci mii! Nimeni, dar absolut nimeni din cei care trebuiau să verifice ce și cum se petrece în teren nu s-au sesizat că în afară de rol de hârtie igienică, alt efect nu are procesul verbal de contravenție sau ce alt act s-a încheiat cu ocazia … prilejului de a-i fi deranjat pe scandalagii și tâlhari. Ceea ce iarăși mi se pare cel puțin ciudat este un alt aspect. După cum se știe, în Centrul Vechi s-au organizat în ultima vreme o serie de concerte, festivaluri sau alte asemenea activități de divertisment și niciodată, niciun locuitor de acolo nu s-a făcut remarcat nici cu respirația. Parcă intraseră toți în pământ. Nicio lumină pe la geamuri, nici un balcon deschis, niciun dialog din acelea gălăgioase cu care suntem de-acum obișnuiți când trecem pe acolo. De ce atâta disciplină și mai ales cum s-a ajuns la ea? Iată o întrebare pe care nu mulți și-o pun, deși în răspunsul ei am găsi probabil niște explicații despre modul în care este disciplinată comunitatea din Centrul Vechi. Părerea mea este că oamenii locului au fost atenționați să păstreze liniștea și ordinea, dar și impulsionați, ori prin constrângere ori prin recompensare. Aprofundând, rezultă că cineva a discutat ori „door to door” cu fiecare familie ori cu vreun lider și le-a prezentat niște variante evident avantajoase pentru ei. Înclin să cred dar subliniez, este doar o supoziție lipsită de probe, că strălucirea unor arginți a luminat niște minți și astfel spectacolele s-au desfășurat atât de liniștit de ai fi zis că ești în Viena sau Praga și nicidecum la Botoșani. Așadar, există un om sau poate mai mulți care au niște legături cu comunitatea și care în anumite situații o contactează, fie prin lideri fie de la om la om. Ei bine, acel om sau acei oameni de ce n-ar fi folosiți de către celelalte autorități pentru începerea asanării în zonă, pentru recensământul tuturor persoanelor, pentru convingerea părinților de a-i trimite la școală pe copii, pentru integrarea corectă a micii comunități în comunitatea mare formată din locuitorii Botoșaniului? Să folosești niște oameni doar ca masă manevrabilă la vot mi se pare o crimă abominabilă, un adevărat genocid profesional și social pentru tânăra generație a acestei comunități. „Stimularea” care probabil se produce cu ocazia evenimentelor organizate acolo este de fapt, exact ca în cazul consumului de droguri, un fel de ogoire a sevrajului prin administrarea dozei. O doză care creează doar dependență și niciodată nu va elimina cauza. Din aceste motive, cei dependenți de arginții stăpânirii vor dori și mai mult, și mai mult și de unde să obțină dacă nu de pe la vreun individ neascultător care încalcă învățăturile poterașului șef și iese noaptea pe stradă. Și astfel, aflăm ce face omul când nu-l vede nimeni! Atacă, fură, tâlhărește pe orice nesăbuit care nu știe că noaptea este patria lor, este ambientul care le convine și în cadrul căruia se pot dezvolta temeinic ca infractori. Ziua în schimb, în Centru Vechi, este pace și armonie. Doar câte-o vorbă mai articulată pornind de la balcoanele de la etajul unu și câte-o prezență sporadică a vreunui individ ce nu are somn ne mai amintește de locul cu pricina. În rest, nimic deosebit ceea ce contrazice întru totul ideea unora că Centrul Vechi nu e o zonă sigură. Este, doamnelor și domnilor, dar numai atâta timp cât licărește soarele pe cer. La „lumina” întunericului, situația se schimbă și oamenii, crezând că nu-i vede nimeni, se apucă de tot felul de treburi absurde, ridicole, grotești care, din nefericire au un numitor comun: violența. Cum nici camerele de luat vederi nu folosesc aproape la nimic, mai potrivit ar fi să fie rebotezate: camere de furat vederi! Ca să se asorteze cu decorul și acțiunea!