La începutul lui 2012, când guvernul pe care-l conducea se confrunta cu probleme pe toate planurile, premierul Emil Boc a găsit o scuză cât se poate de pertinentă (din punctul lui de vedere) să nu răspundă la întrebările jurnaliștilor. Tocmai se anunțase ceva cod portocaliu spre roșu de viscol și menirea marelui om de stat era să trudească în slujba alegătorilor, nu să răspundă ziariștilor. La conferința de presă, orice era întrebat cu privire la scandalul Arafat – cât de naivi am fost să-l susținem – Boc guița sus și tare. Vine viscolul peste noi, prioritate au oamenii, nu ce spuneți voi acolo. Am luat și luăm măsurile necesare pentru ca tot românul să fie în siguranță. Vine viscolul, vine prăpădul…
Și a fost viscolul din februarie 2012. „Va fi o stare în care vom avea și viscol și ninsori în diverse regiuni ale țării”, conform aprecierilor specialistului de la Cluj. O criză pe care lipsa de implicare a autorităților a accentuat-o. Au fost câteva zile în care aprovizionarea magazinelor s-a făcut cu dificultate, nu se găsea pâine proaspătă… Cumva, în mai puțin de-o săptămână am fost aduși pe timpul lui Ceaușescu, dar nostalgicii n-au găsit resurse să se bucure; îi înjurau pe cei de la butoane, dar pentru alte motive decât cele pentru care le băgaseră carne în congelator cu două săptămâni mai devreme. O șmecherie ieftină și eficientă, dar care nu a ținut; la scurt timp după ce a scăpat țara de viscol, Boc și-a dat demisia. Nu-l plângem, nu-i merge rău deloc…
Zilele acestea ai noștri guvernanți au încercat să profite de ciclonul Ashley cam în aceeași manieră în care Boc a încercat să-și facă uitate greșelile cu câteva zile de ninsoare. După ce au stat cu mâinile în partea dorsală a corpului cât timp județul Galați era măturat de puhoaie, aleșii au socotit că-și pot spăla imaginea cu Ashley. Sau, dacă nu vor face față, măcar vor mânări niscaiva ajutoare de stat pentru sinistrați. Ajutoare care, de regulă, se alocă doar pe hârtie.
Pe rețele sociale au început să apară tot felul de poze cu diguri însăilate din saci plini cu nisip – la capitolul ăsta cei de la Apele Române sunt campioni – buldozere și excavatoare la lucru, specialiști la dat indicații și ce se mai poate. Desigur, nu s-a pierdut ocazia să se precizeze cât de greu se lucrează: nu există suficient personal pe posturile de execuție, dar cei care încă mai rabdă să fie conduși de politruci semidocți sunt la datorie și fac și ore suplimentare neplătite. Culmea ridicolului, nu? Nu ai voie să te plângi că nu ai suficienți truditori la sapă cât timp regia sau instituția are de zece ori mai mulți șefi. E așa o efervescență și o implicare de te întrebi unde erau oamenii ăștia nu mai departe de acum câteva săptămâni, când apele dezlănțuite distrugeau totul în calea lor. Unde erau digurile, unde erau sacii de nisip, unde au fost ascunse utilajele? Unde era toată implicarea asta? De ce autoritățile se pregătesc exemplar – vorba vine; exemplarul e doar în capetele aleșilor – pentru o ploaie mocănească, dar sunt complet descoperite când e o criză adevărată?
Și, mai ales, trebuie să ne întrebăm de ce nu s-a făcut nimic până acum pentru a preveni inundațiile? S-avem iertare, dar nu e prima dată când avem de-a face cu așa ceva. Specialiștii au propus soluții, dar guvernanții nu s-au grăbit să aloce finanțările necesare, în condițiile în care era vorba de sume mult mai mici decât valoarea pagubelor înregistrate la ultima catastrofă. Pentru statul român planurile de management al riscului de inundații nu reprezintă cine știe ce prioritate. Se vorbește despre așa ceva după fiecare nenorocire cauzată de apele scăpate de sub control, dar nu se fac pași concreți în direcția transpunerii proiectelor în fapte.
De ce atâta dezinteres, de ce atâta delăsare? Răspunsul e simplu. Ce-am votat, aceea avem. Am ales să ne reprezinte niște indivizi lipsiți de simțul realității și răspunderii, incapabili să privească în viitor și să acționeze preventiv. Pe ăștia nu-i interesează siguranța noastră, nu-i interesează nici dacă murim. Pe ei îi interesează doar să iasă încă odată la butoane.
