Poate nu o să vă vină să credeți, dar doi dintre cei mai mari criminali din perioada modernă a omenirii, e vorba de Stalin și Hitler, constituie după cum lesne se vede, modele de urmat, idoli, personaje de manual pentru mulți dintre dictatorii (sau prea democrații!) lideri ai planetei. Astfel, în laboratoarele obscure ale multor guvernanți se studiază pârghiile și modalitățile prin care cei doi au reușit să momească masele pe drumul pierzaniei. Într-adevăr, cele două popoare – german și rus – i-au urmat orbește pe cei doi tirani fără să-și pună măcar o singură dată întrebarea: „Este acesta drumul cel bun și corect?” De fapt, au mai fost pe ici pe colo indivizi care au înțeles demagogia și populismul exacerbat al celor doi, dar cum să se facă auzite vocile lor decât prin urletele din camerele de tortură, prin văicărelile de după gratiile de fier sau, cel mai adesea, prin ultimele zvâcniri în fața plutoanelor de execuție? Că acolo ajungeau cei care încercau să contrazică cumva sistemul. Și totuși, cum de s-au petrecut atâtea atrocități? Cine erau cei care duceau la bun sfârșit orice ordin venea de sus? Firește, niște mici „leiteri” sau „nacealnici” obsedați de funcțiile și avantajele astfel obținute, care erau în stare să-și vândă și mamele la kilogram, numai să fie bine văzuți și apreciați de către superiori. În privința politicilor de cadre, Stalin a fost un adevărat deschizător de drumuri, pe unul dintre acestea apucând-o și nația română după 1944, când succesul sovietizării țării s-a realizat cu ajutorul unor cozi de topor autohtone, selectați și puși pe funcții după principiile tiranului de la Moscova, adică săraci lipiți, proști, încăpățânați, dar ascultători. Astfel, cei puși să apere „cuceririle poporului” erau ademeniți cu privilegii pe care nici în visele lor cele mai optimiste nu și le-ar fi imaginat. Dați afară sau înlăturați de la postul de comandă, aceștia nu s-ar mai fi ales nici măcar cu praful de pe tobă. Bașca, acuzațiile de trădare, de sabotaj, de aliere cu dușmanul ș.a.m.d. care le-ar fi adus în față plutonul de execuție. Astfel, aceste scule sau unelte – că altceva nu erau! – realizau că numai ascultându-și orbește superiorii pot duce o viață lipsită de griji. Așadar, dacă erau lăsați în afara sistemului, e limpede că nu puteau și nu știau nimic a face. Ei bine, acest concept a fost copiat foarte riguros de politrucii români și s-a aplicat în ultimii zece – douăzeci de ani, cu o acuratețe rar întâlnită, instituțiile statului fiind reprezentate așadar la vârf de mulți „corifei” care nu știu câte urechi au. Cum să funcționeze bine aceste instituții când șefii lor, total lipsiți de personalitate, anvergură și știința locului respectiv de muncă, nu cunosc altă poziție în fața politrucilor decât cea de drepți și nu știu decât să spună „am înțeles, așa voi face!?” Obsedați de sabia care le stă deasupra capului cu rolul de a-i trimite într-un anonimat searbăd și sărăcăcios, cei mai mulți conducători de instituții de azi nu au inițiative proprii, nu au idei aplicabile în domeniul lor de activitate și, cel mai grav, în multe cazuri habar nu au cu ce se mănâncă funcția pe care stau cocoțați. Dacă șeful de la partid spune că zăpada e neagră, nacealnicii cei fără orizont real vor urla ca disperații pe holurile instituțiilor, către subalterni, dar și către cetățeni, că numai cărbunele se mai compară cu neaua! Asta dacă au imaginație! Din toată situația asta, normal că cei mai afectați suntem noi, cetățenii. Indiferent de domeniul de activitate, șefimea pusă politic nu are la momentul actual nici cel mai mic nivel de personalitate, de prestigiu sau de mândrie. De altfel, acest adevăr a condus la apariția unei denumiri peiorative date de către un fost lider politic botoșănean, respectiv „directorași”. Din păcate, catalogarea aceasta făcută în urmă cu niște ani cuprindea și niște specialiști de marcă, bine pregătiți care, în anumite situații limită aveau curajul, știința și priceperea de a-și contrazice liderii politici. Nu voi da nume de oameni din trecut care au urât poziția ghiocelului, la fel cum nu o să nominalizez nici pe micii nacealnici autohtoni cărora le tremură izmenele în timpul alegerilor și apoi în fața aleșilor. Și le tremură pentru că fără funcția politică nu sunt nimic și nu știu a face nimic. În toate domeniile, oriunde, găsim o mulțime de șefi neaveniți. Iar cei care au de tras sunt, evident, cetățenii. Vinovați pentru astfel de lucruri nu sunt însă numai acești umili nacealnici, ci și aceia care îi pun și îi țin pe funcție. Doi dintre ei îi nominalizez aici: ministrul Predoiu, care acceptă se pare mersul după un anumit program la petreceri sau la plimbare prin vocea șefului Poliției Botoșani și Preafericitul Daniel care acceptă programul sexual dintre soți prin vocea lui Teodosie de la Constanța cel neracordat la realitățile secolului XXI!