Se numește „afterschool”, se pronunță „aftărscul” – că e rușine în ziua de azi să nu maimuțărești fără discernământ limba calculatoarelor și a științei vânzărilor, care, ptiu!, se zice „marketing” – și înseamnă un fel de program organizat cu elevii după orele de curs. Partea cea mai bună este că include între activități o masă caldă pentru copii și făcutul lecțiilor la zi sub supravegherea unor cadre didactice. Ar părea să fie mană cerească pentru părinți și bunici, dar nu e. Fiindcă e pe bani și mai mult de trei sferturi dintre familii pur și simplu nu își permit această cheltuială.
Trecerea de la grădiniță la școală și, eventual, afterschool este anevoioasă. Copilul, obișnuit să doarmă după prânz, se va trezi într-un mediu ostil, pentru care nu a fost pregătit în vreun fel. Temele care înlocuiesc joaca i se vor părea un chin. Mâncarea – pe care majoritatea școlilor, lipsite de cantine și bucătării, o comandă de la firmele de catering (iaca, încă un englezism forțat) – i se va părea respingătoare. Învățătoarea i se va părea prea severă. Circulă și un banc bun pe tema asta: „mamă, m-ați mințit!”, „de ce puiule?”, „mi-ați spus că e clasa I, dar nici vorbă, nu e nici măcar low-cost, scaunele sunt din lemn, mâncarea este proastă, iar animatoarea este o zgripțuroaică, urâtă și rea”.
Dincolo de glumă, avem și reversul medaliei. Cunosc un caz dintr-un sat din județul Bacău. Un preot inimos a conceput un program pentru copiii mai săraci din sat și pentru cei ai căror părinți sunt plecați din țară. A amenajat câteva mese și scaune în sala de parastase de lângă biserică, a convins o învățătoare și doi profesori pensionari să-l ajute gratuit, a mobilizat câteva femei harnice să participe la gătit. Într-o săliță alăturată a pus un raft, un aragaz, vesela și câteva oale. Cu alimentele nu a fost o problemă, doi-trei patroni și câțiva gospodari din sat au asigurat bucuroși produsele de bază. Copiii erau admiși la acest „afterschool” doar în baza prezenței la orele de la școală. Suspectând că popa ar face bani din treaba asta, cineva răuvoitor din sat, l-a reclamat la mai multe instituții. Una dintre ele, DSP, a ordonat închiderea imediată a stabilimentului și l-a amendat pe bietul popă, pe motiv că nu are cameră frigorifică și oale de inox. Cam asta despre participarea statului la sate, adică acolo unde abandonul școlar este cel mai mare.
Sute de mii de copii şi tineri cu vârste între 3 și 23 de ani nu sunt în cataloagele vreunei grădinițe, școli, ale vreunui liceu sau facultăți. Cei din segmentul celor mai mari din această categorie nu sunt nici la lucru. Sunt pe nicăieri. Plecați pe aiurea, în afara granițelor, sau acasă, pe bani incerți proveniți din familie. Nicio instituție a statului nu are habar ce este cu această însemnată parte a populației. Aducem nepalezi pentru lucrări slab calificate, în schimb ne permitem să ignorăm cu totul potențialul aflat la îndemână. Conform Eurostat – statistica Uniunii Europene -, abandonul școlar timpuriu din România a fost în 2023 de 16,6%. Unul din șase copii a părăsit studiile obligatorii fără să revină vreodată. La Ministerul Educației sunt cifre și mai rele: un sfert dintre copii și adolescenți nu frecventează vreo formă de învățământ.
Până aici nu am spus vreo noutate. Situația datează de peste 20 ani, iar rezultatele sunt vizibile, fără mari cercetări sociologice: campaniile electorale oferă spectacolul grotesc al imposturii, minciunii, lipsei de idei și al mahalalei aduse în prime-time, în care personaje lipsite de orice conținut produc dezbateri ridicole. Cu greu se poate imagina un nivel mai jos. Noutatea este că în perioada cea mai bună – economic vorbind – a României nimeni nu mișcă un pai pentru a redresa cele descrise mai sus. Cu sau fără afterschool, subvenționat sau nu, unul din patru copii români nu merge la școală.
