E prima dată când niciunul din candidații la prezidențiale nu vorbește cu mine. Nimic. Ca și cum am dispărut brusc din segmentul de public votant. Eu nu exist în niciun discurs de prezidențiabil
Nu mă mișcă nici casa cu 35.000 de euro – am crescut suficient încât să pricep că e o gogoriță, economic vorbind – și-n plus de asta, ca orice chestie superofertă ieftină, o să mă coste pe alte părți, acolo, la scrisul mic de după steluță, la libertățile fundamentale, și ăsta e un cost pe care nu sunt dispusă să-l achit niciodată. Emphasis on niciodată. Mai ales că am un copil. Și libertatea aia e a lui, nu a mea de dat.
Nu mă interesează nici orice propune candidatul liberal – în cazul în care propune ceva, eu n-am reușit să găsesc în discursul lui decât un fel de pre-lozinci, așa, uga-buga politics. Nimic realmente liberal în ceea ce este sau spune.
Nimic votabil nici la liderul euroatlantic pentru care nu e o problemă de principiu să cineze cu cei mai toxici amplificatori de rebut rusesc, dar lăcrimează la curtea regelui mort.
Nicio pasiune pentru cel mai frumos dintre urâți, cu voia dumneavoastră, ultimul pe lista bacalaureaților – candidatul social-democrat care vorbește din start doar cu 65+, că atât mai poate social-democrația noastră să producă – cupoane de pensie tot mai complicate.
Și nimic, nici măcar simpatie de mamă pentru această primăriță care își pune o cruce mai mare peste crucea mai mică, plus năframă la mănăstire, pâine cu gem pe mușuroiul de furnici (?!) și rochie argintiu-platinat la festival.
Nimic.
Constat în același timp o desfășurare de eforturi din toate părțile către afirmarea activă a unui soi de creștinism care – tot așa, ca un om rațional – mă jignește profund. Nu știu dacă vine din disprețul consultanților politici față de public – și prin asta vreau să spun doar că îi văd coborând din același filon de dezgust față de oameni pe care l-am mai văzut la unii jurnaliști&autori de editoriale. Pe scurt, mantra lor coordonatoare e că publicul e prost și va înghiți orice. Nu știu dacă vine din prostia candidaților.
Dar pot să spun că aplecarea asta subită a politicului către cele sfinte are în ea ceva aproape obscen. Poze cu lumânări la mănăstiri, poze cu participări pioase la slujbe demonstrative, poze cu cruci, cruci pe la gât, cruci cusute pe ii, cruci pe pereți, prin sedii administrative și iar cruci și popi prin birourile de partide.
Pare așa, că omul votant românesc care crede în Dumnezeu e un mielușel tâmpit, lipsit de orice discernământ, școală sau principiu, care caută doar să bifeze, ca-n codurile alea captcha, cruci și popi în poze.
Cred c-am mai scris la răstimpuri, destul de asumat, că sunt un om care crede în Dumnezeu. Nu simt nevoia să explic asta și nici nu simt nevoia ca alții să facă asta, ca să fiu eu okay. N-am nici dileme de tipul ce îi spun eu copilului meu când vede doi unguri care se țin de mână pe stradă.
Nu mă simt jignită de oameni care se identifică cu orice vor ei să se identifice, atâta timp cât își plătesc taxele, respectă legea și fac constant exercițiul democratic de a dialoga, de a proteja viața și de a nu dezumaniza, pe categorii, alți oameni.
Mă jignesc profund în schimb acești păcălici care n-au curaj să abordeze nici o temă reală și spinoasă și, mai ales, să formuleze nimic decisiv pentru țară în momentul ăsta.
Campaniile lor sunt niște caricaturi dezolante care nu pot decola din sondajele sociologice din care s-au născut. Vindecăm cu busuioc, năframă și cruci deficite bugetare și pături întregi de foame, frustrare și lipsă de educație, care ne dor.
Doamne-ajută dacă ajungi la spital, că n-o să vorbim despre dezastrul pierderii unor fonduri esențiale pentru spitale noi. Doamne-ajută și fiți mai pioși dacă s-au ratat programe de prevenție pe cancere, Doamne-ajută dacă judecătorul tocmai ți-a eliberat violatorul.
Doamne-ajută, prieteni, pentru că această campanie nu este despre voi, ci despre maimuțărie cu glam sfânt.
“Nicăieri şi niciodată nu ne-a cerut Hristos să fim proşti. Ne cheamă să fim buni, blânzi, cinstiţi, smeriţi cu inima, dar nu tâmpiţi”, spune N. Steinhardt într-un fragment minunat din „Jurnalul fericirii”.
În care vorbește fix despre asta, despre discernământ și trezie. Despre refuzul prostiei îngălate, decorate cu cruciulițe și aleluia la kil. Despre valorile alea care ne ajută, în fond și în timp, să producem mai puțină suferință pentru ceilalți. Că suferința există, oricum.
Niciun candidat creștin și flancat de cruci nu vorbește despre asta.
