Două evenimente majore au marcat opinia publică în săptămâna care a trecut. Unul este legat de succesele mai mult sau mai puțin așteptate ale sportivilor noștri la Jocurile Olimpice de la Paris. Așteptate fiindcă știam despre unii dintre ei – de la campionatele mondiale precedente – cât de buni sunt. Mai puțin așteptate fiindcă oricând poate interveni hazardul, forma excepțională a adversarilor sau alte impedimente care pot zădărnici în câteva secunde munca de patru ani a acestor campioni. Din corul de laude și accesele năvalnice de mândrie națională nu puteau lipsi politicienii, care s-au grăbit să emită tot felul de comunicate sforăitoare, în încercarea de a se lipi măcar câteva secunde de gloria celor care muncesc pe rupte ca s-o obțină.
Anterior, cine le-a tăiat campionilor noștri fondurile pentru pregătire? Răspunsul îl știu și copiii și, mai ales, părinții lor, cei care îi susțin financiar pe sportivi: guvernul. Fondurile acelea însemnau salariile pentru funcționarii asociațiilor județene, pentru antrenori și pentru întreținerea bazelor. La sfârșitul lui mai, cu doar două luni înainte de Olimpiadă, Elisabeta Lipă – șefa Agenției Naționale pentru Sport, instituția care înlocuiește Ministerul Sportului (desființat, ca să facă loc unui absolut inutil Minister al Familiei, anume inventat la acea dată pentru inconturnabila Firea) – anunța că fondurile pentru sport tind spre zero și își exprima îndoiala că salariile mai pot fi plătite până la sfârșitul anului.
Sportul și cultura sunt domeniile cărora li se taie din finanțare în toate schemele bugetare și la toate rectificările. Mai puțin la fotbal, fiindcă acesta este cel mai popular. Culmea, tocmai acest sport, de departe cel mai bine finanțat, aduce și cele mai crunte dezamăgiri iubitorilor săi. An de an, cluburile copios finanțate de administrațiile locale își fac veacul prin subsolurile diverselor eșaloane competiționale mâncând banii care în alte discipline – mult mai ieftine, cum sunt atletismul, canotajul sau sporturile de sală – ar fi produs campioni pe bandă rulantă.
Așa că politicienii au decis ca anul acesta, an olimpic, să mai taie niște bani de la sport. Drept urmare, toate cluburile de stat au primit la începutul anului mult mai puțini bani decât anul trecut, deși cheltuielile au crescut. Asta în timp ce același guvern se laudă cu creșteri economice nemaivăzute și cu zeci de programe de investiții. Așadar, succesele de răsunet mondial ale celor câțiva sportivi care ne-au adus medalii sunt datorate în primul rând susținerii totale din partea părinților și ambiției personale de a răzbi în viață și nicidecum vreunui efort organizat al țării pe care o reprezintă. În toate celelalte țări civilizate sportul și cultura sunt priorități naționale, fiindcă așa se formează un popor mai puternic și mai deștept. Nu mai spun de partea de imagine pe care o aduce țării fiecare mare campion sau artist.
Săptămâna trecută s-a stins Nicolae Covaci, întemeietorul și liderul celei mai populare trupe rock din istoria muzicii românești. Un om care, prin spiritul său de frondă și excepționalele sale compoziții, a uimit și încântat trei generații timp de 60 ani. Ei bine, Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor – o asociație non guvernamentală, dar recunoscută ca fiind de utilitate publică și, prin urmare, puternic finanțată de stat – i-a respins anul trecut cererea de a-i fi recunoscută calitatea de compozitor. Asta după ce statul, prin casa sa de discuri, l-a furat de l-a rupt și a câștigat milioane din discurile lui, prezente în aproape orice casă de român. Cine sunt cei care au emis imediat comunicate îndurerate după decesul marelui muzician? Politicienii, aceiași care s-au înghesuit la poze și declarații cu marii campioni din sport. Cam asta despre fățărnicia celor care ne reprezintă.
