Oamenii sunt adesea atrași de idei autoritare deoarece sunt deranjați de complexitate. Nu le place divizarea. Preferă unitatea. O avalanșă bruscă de diversitate – diversitate de opinii, diversitate de experiențe – îi face, prin urmare, furioși.
Alături de renașterea nostalgiei, dezamăgirea față de meritocrație și atracția teoriilor conspirației, o parte a răspunsului poate rezida în natura controversată și certăreață a discursului modern în sine: modurile în care acum citim, gândim, auzim și înțelegem politica. Știm de mult timp că în societățile închise, sosirea democrației, cu vocile sale discordante și opiniile diferite, poate fi „complexă și înfricoșătoare” pentru oamenii neobișnuiți cu disidența publică. Zgomotul argumentelor, murmurul constant al dezacordurilor — acestea pot irita oamenii care preferă să trăiască într-o societate legată de o singură narațiune.
Noua noastră revoluție în comunicații a fost mult mai rapidă decât orice cunoaștem din secolul al XV-lea sau chiar din secolul al XX-lea. După ce tiparul a fost inventat, au fost necesare multe secole pentru ca europenii să devină alfabetizați; după ce radioul a fost inventat, ziarele nu au dispărut.
Prin contrast, schimbarea rapidă a banilor din publicitate către companiile de internet a deteriorat sever, în decurs de un deceniu, capacitatea atât a ziarelor, cât și a radiodifuzorilor de a colecta și prezenta informații. Multe, deși nu toate, au încetat să mai raporteze știri; multe, deși nu toate, vor înceta eventual să existe.
Modelul de afaceri cel mai comun, bazat pe publicitatea către publicul larg, însemna că jurnaliștii erau forțați să servească interesul public general și să mențină cel puțin un angajament teoretic față de obiectivitate. Puteau fi părtinitori, anoști și plictisitori, dar filtrau teoriile conspirației evidente din dezbatere. Erau supuși instanțelor și autorităților de reglementare. Jurnaliștii se conformau codurilor etice formale și informale.
Mai presus de toate, vechile ziare și radiodifuzorii creau posibilitatea unei singure conversații naționale. În multe democrații avansate, acum nu există o dezbatere comună, cu atât mai puțin o narațiune comună. Oamenii au avut întotdeauna opinii diferite. Acum au fapte diferite. În același timp, într-o sferă informațională fără autorități—politice, culturale, morale—și fără surse de încredere, nu există o modalitate ușoară de a distinge între teoriile conspirației și poveștile adevărate. Narațiuni false, părtinitoare și adesea deliberat înșelătoare se răspândesc acum în incendii digitale, cascade de minciuni care se mișcă prea repede pentru ca verificatorii de fapte să țină pasul. Și chiar dacă ar putea, nu mai contează: o parte a publicului nu va citi sau vedea niciodată site-urile de verificare a faptelor, și chiar dacă le-ar vedea, nu le-ar crede.
Problema nu este doar una de povești false, fapte incorecte sau chiar campanii electorale și consultanți politici: algoritmii rețelelor sociale încurajează în sine percepții false asupra lumii. Oamenii dau clic pe știrile pe care doresc să le audă; Facebook, YouTube și Google le arată apoi mai multe dintre ceea ce deja favorizează, fie că este vorba despre un anumit brand de săpun sau despre o anumită formă de politică.
Algoritmii radicalizează și utilizatorii. Dacă dai clic pe site-uri anti-imigrație perfect legitime de pe YouTube, de exemplu, acestea te pot conduce rapid, în doar câteva clicuri, către site-uri naționaliste albe și apoi către site-uri xenofobe violente. Pentru că sunt concepuți să te țină online, algoritmii favorizează și emoțiile, în special furia și frica. Și deoarece site-urile sunt adictive, ele afectează oamenii în moduri la care nu se așteaptă. Furia devine un obicei. Diviziunea devine normală. Polarizarea s-a mutat din lumea online în realitate.
Mediul dezbaterii a schimbat și natura dezbaterii. Reclamele pentru uscătoare de păr, știrile despre vedete pop, poveștile despre piața obligațiunilor, mesajele de la prieteni și meme-urile de extremă dreapta sosesc într-un flux constant pe telefoanele sau computerele noastre, fiecare aparent purtând aceeași greutate și importanță.
Dacă, în trecut, majoritatea conversațiilor politice aveau loc într-o cameră legislativă, în coloanele unui ziar, într-un studio de televiziune sau într-un bar, acum au loc adesea online, într-o realitate virtuală unde cititorii și scriitorii se simt distanțați unul de celălalt și de problemele pe care le descriu, unde toată lumea poate fi anonimă și nimeni nu trebuie să-și asume responsabilitatea pentru ceea ce spune.
Instituțiile democratice moderne, construite pentru o eră cu o tehnologie informațională foarte diferită, oferă puțin confort pentru cei care sunt mâniați de disonanță. Votarea, campaniile, formarea coalițiilor—tot acest proces pare înapoiat într-o lume în care alte lucruri se întâmplă atât de repede. Poți apăsa un buton pe telefon și cumpăra o pereche de pantofi, dar poate dura luni de zile pentru a forma o coaliție de guvernare în Suedia. Poți descărca un film cu o mișcare a încheieturii, dar poate dura ani de zile pentru a dezbate o problemă în Parlamentul Canadei.
Acest lucru este mult mai rău la nivel internațional: instituțiile multilaterale precum UE sau NATO găsesc extrem de greu să ia decizii rapide sau să facă schimbări majore. Nu e de mirare că oamenii se tem de schimbările pe care le va aduce tehnologia și se tem, de asemenea, cu bună dreptate, că liderii lor politici nu vor putea face față acestor schimbări.
Zgomotul disonant al politicii moderne; furia de pe televiziunea prin cablu și de la știrile de seară; ritmul rapid al rețelelor sociale; titlurile care se ciocnesc între ele când le derulăm; plictiseala, prin contrast, a birocrației și a instanțelor; toate acestea au tulburat acea parte a populației care preferă unitatea și omogenitatea. Democrația însăși a fost întotdeauna zgomotoasă și tumultuoasă, dar atunci când regulile ei sunt respectate, creează în cele din urmă consens. Dezbaterea modernă nu. În schimb, inspiră în unii oameni dorința de a reduce la tăcere forțat pe ceilalți.
Această nouă lume informațională oferă, de asemenea, un nou set de instrumente și tactici pe care o altă generație de intelectuali le poate folosi pentru a ajunge la oameni care doresc un limbaj simplu, simboluri puternice, identități clare. Nu este nevoie, în zilele noastre, să formezi o mișcare stradală pentru a atrage pe cei cu predispoziții autoritare. Poți construi una într-o clădire de birouri, stând în fața unui computer. Poți testa mesajele și evalua răspunsurile. Poți iniția campanii de publicitate țintită. Poți crea grupuri de fani pe WhatsApp sau Telegram.
Poți selecta temele trecutului care se potrivesc prezentului și le poți adapta pentru anumite audiențe. Poți inventa meme-uri, crea videoclipuri, inventa sloganuri concepute să apeleze precis la frica și furia cauzate de acest val masiv de cacofonie internațională. Poți chiar să începi cacofonia și să creezi haosul singur, știind foarte bine că unii oameni vor fi speriați de el.
PS: nici unul din cuvintele de mai sus nu-mi aparține. Am citat un fragment din cartea jurnalistei Anna Applebaum „Amurgul democrației – Seducătoarea atracție a autoritarismului”, că explică mult mai limpede decât mine prin ce trecem și de ce.
