Înainte de 1989 evolua în campionatul de fotbal al României, în Divizia A cum se numea atunci Liga I, un fotbalist foarte talentat, al cărui nume de familie nu a fost niciodată pomenit pe postul național de radio și nici scris vreodată în „Sportul”, ziarul cel mai căutat și citit din România acelor vremuri. Numele lui era Gheorghe Ceaușilă, și asemănarea oarecum nepotrivită cu cel al dictatorului a dus la rebotezarea fotbalistului în forma „C. Gheorghe”. Nu am idee dacă Ceaușescu a știut sau nu de existența fotbalistului cu numele buclucaș. Mai degrabă sunt tentat să cred că habar nu avea de existența lui, deși în unele ziare de scandal postdecembriste s-a avansat ideea că însuși Valentin Ceaușescu ar fi intervenit în „rebotezarea” lui Ceaușilă. În schimb, lingăii din Securitate și din partid ai dictatorului știau cu siguranță despre caz și drept urmare au luat măsurile necesare pentru a nu-l deranja pe „tovarășul”. Lingușeala, obediența și pupincurismul acestora a condus la ștergerea din cotidian a numelui unui om care nu greșise cu absolut nimic, nici în fața dictatorului și nici în fața semenilor lui. Așadar, cultul personalității, această boală a celor care se văd la un moment dat pe cai mari (sau mai corect spus, pe funcții înalte) devine cronică și de netratat nu numai din cauza caracterului infect al subiectului, dar și al lingăilor de serviciu, care pentru o ciozvârtă la masa potentaților se dezbracă de caracter și devin niște slugi animate doar de un singur gând: să facă pe plac stăpânului, chiar dacă acțiunile lor le strivesc propria onoare, personalitate, cinste sau omenie. Fără existența acestor lingăi (lucru imposibil, de altfel) cu siguranță că molima denumită academic „cult al personalității” s-ar manifesta probabil în niște limite rezonabile.
Dar când există turma de mâncători de rahat, e limpede că acutizarea bolii este doar o chestiune de timp. Din păcate, în România se pare că există epidemie de cult al personalității întrucât nici azi, la treizeci și ceva de ani de la răzmerița securistă din 89, nu au dispărut metehnele pupincurismului, și când spun asta mă refer cu precădere la mediul online, unde sunt proslăviți, lăudați și aprobați printr-o gașcă de „like”-uri liderii de partid, de parcă ei ar fi singurii cunoscători ai adevărului absolut și ai căilor de urmat. Astfel, parafrazându-l pe bădița Mihai, „trepăduși pe care lumea nu poate să-i mai încapă,/ Fac astăzi orice, pentru-un blid și-un gât de apă”, adică pentru oarece mijloace materiale necesare mațului gros și nicidecum materiei cenușii.
Vedem așadar pe rețelele de socializare că orice pârț sau icnet scos de vreun politruc mai cunoscut adună automat și instantaneu o sumedenie de aprecieri din partea respectivilor trepăduși. Poze sau clipuri care de altfel nu spun nimic unui om sănătos la cap sunt distribuite și redistribuite de zici că ar fi opere de artă. Cel puțin pe FB, există profiluri de maimuțe partizane care nu își prezintă personalitatea decât prin distribuirea fidelă și rapidă a tuturor prostiilor și elucubrațiilor emanate pe pagina șefei sau șefului de partid. Datorită unor asemenea pupincuriști, boșii partidelor, dar și alți politruci mai răsăriți încep să creadă că într-adevăr ei reprezintă valori autentice, din moment ce atâția ipochimeni se adapă nesătui din puțul gândirii lor. Și astfel, încetul cu încetul, cultul personalității nu numai că dăinuie, dar se și dezvoltă uniform accelerat.
Așa cum există legătura dintre cauză și efect, tot așa există și comuniunea dintre politruci și lingăi. Că lingăii n-or să-i pupe în fund pe savanți, pe profesori universitari, pe medici de calibru sau oameni de cultură și artiști, ci pe ei, pe politrucii care le dau sau le promit că le dau blidul de mâncare și gâtul de apă. Sau, parafrazând un mare lingău, dar un uriaș poet, adică pe Adrian Păunescu, lingăul și politrucul sunt legați precum biciușca de cal sau condamnatul de laț. Din păcate pentru ei, lingăii sunt priviți de către politruci cu o uriașă doză de dispreț, ei reprezentând balastul ce se aruncă peste bord imediat ce a fost atinsă înălțimea dorită sau, altfel spus, funcția la care au aspirat.
Observăm așadar că acest cult al personalității, în formele lui mai reduse sau mai accentuate, are un izvor clar, numit ceata de lingăi (prieteni pe FB, urmăritori sau, mai corect spus, o adunătură de terchea-berchea sau de gură-cască!) un curs către … mare (e vorba de funcție sau poziție) și un punct de vărsare, acolo unde politrucul îi întoarce fundul la propriu, lingăului. Cam acestea ar fi coordonatele care ne dau poziția corectă a habitatului natural al acestor vietăți numite, cu multă bunăvoință, lingăi. Dacă le veți vedea comentariile, postările și distribuirile pe rețelele de socializare, veți constata că în rândurile de mai sus am fost extrem de civilizat și ponderat în aprecierea lor.
Ar fi meritat cu siguranță cu totul alte calificative întrucât, alături de politicieni, și ei contribuie la urâțenia vieții cotidiene…
