Au mai rămas doar câteva zile până la alegerile comasate și țara e cuprinsă de o efervescență greu de imaginat. În mai toate localitățile, dar mai ales în cele care contează, respectiv reședințele de județ, se lucrează în draci. Miroase a asfalt proaspăt turnat, a investiții, a implicare în slujba cetățeanului, dar mai ales miroase a ipocrizie. Cumplit de multă ipocrizie…
Ceea ce se întâmplă zilele acestea mă duce cu gândul la copilărie, atunci când, înainte de vacanța de iarnă, eram adunați la Căminul cultural și puși să lălăim ode Cârmaciului. Și lălăiam, pentru că nu aveam altă variantă de lucru, dar la finalul strădaniei ne aștepta o răsplată de-a dreptul împărătească. Două bomboane învelite în hârtie poleită, cadou de la Ceaușescu, că el era cel care dădea locuri de muncă, garsoniere și apartamente și butelii. Ceaușescu avea grijă de toată lumea și răsplătea copiii cu bomboane „gustul copilăriei”, alea după care plâng nostalgicii.
Era greu de trăit în acele vremuri – doar uitucii și cei care se „descurcau” pe căi cât se poate de ilegale plâng după Ceaușescu – frig, foame, frică, mai ales frica de a spune ce gândești. Erau multe lipsuri, dar noi trebuia să cântăm traiul bun din „cea mai frumoasă, cea mai bogată țară din lume” și să-l ridicăm în slăvi pe cel mai iubit fiu al poporului. Dar, cu toate lipsurile și frustrările, când primeam nenorocitele alea de bomboane, îi iertam lui Ceaușescu toate relele. Dacă părinții reușeau să prindă și două portocale – cine nu știe ce înseamnă „să se dea câte două, să ajungă la toată lumea” nu are dreptul să-l regrete pe amețitul de la Scornicești – ne simțeam chiar precum cetățenii din „cea mai frumoasă, cea mai bogată țară din lume”. Cine mai era ca noi? Două bomboane și câteva felii de portocală… Pășeam în noul an cu inima împăcată, cu iertare și înțelegere pentru tiran, astfel că de ziua Cârmaciului cântam mai cu tragere de inimă ca de obicei, cu gândul la bomboanele poleite.
Nu vi se pare că zilele acelea, când îl iertam pe Ceaușescu pentru două bomboane, au revenit din plin? Se asfaltează, se lucrează pentru comunitate, dar doar pentru că în puține zile trebuie să punem ștampila. Și românii, popor tolerant și cu memorie scurtă, vor vota lingându-și buzele în amintirea celor două bomboane învelite în staniol. Că uite ce frumos lucrează… Dacă partidul mai bagă și un set de mici asezonați cu bere și muștar, cum se întâmplă mai peste tot, cetățeanul se simte băgat în seamă și dispus să ierte patru ani de delăsare totală. E nesimțire totală să lași lucrările de infrastructură pentru ultimele zile de mandat, să poată ajunge cetățeanul la secția de votare fără să-l înjure pe gospodarul comunității, dar la noi se practică într-o veselie maniera asta de lucru. Se asfaltează, da? Asta înseamnă că au fost bani și până acum, doar că toată activitatea a fost amânată până în ceas de alegeri, să vadă poporul cât de mult se străduiesc aleșii care visează la un nou mandat. De ce nu s-au făcut investițiile astea masive în cei patru ani care au trecut fără realizări notabile? Răspunsul trebuie legat de bomboanele lui Ceaușescu, cel care-și obținea iertarea cu „darul” lui înainte de vacanța de iarnă. Mulți încă tânjesc după acel gust anost, dar identificat cu atâta duioșie drept „gustul copilăriei”, astfel că li se oferă ceea ce doresc. Bomboane în ultimele zile de mandat. Până mai ieri aleșii se jucau de-a omul invizibil, zilele acestea au coborât printre oameni și stau de vorbă cu electoratul uselist prin parcuri. Puteau să o facă și până acum; pe pensionari îi găseau tot timpul la bătut zarurile în parc, dar au lăsat bomboanele pentru ultimele zile.
Votăm iar pentru bomboane? Ne merităm soarta, fără doar și poate. Din păcate, având în vedere că 2024 este un an de cotitură, bomboanele sunt mai otrăvite decât de obicei și foarte posibil vor deveni bomboanele de pe coliva democrației. Dacă noul USL reușește să se impună pe toate palierele, în țara asta chiar nu mai e de trăit.