Bugetul de subvenții acordate partidelor aprobat de Guvern pentru 2024 este cel mai mare din istorie: 314 milioane de lei, sumă din care PSD și PNL vor primi peste jumătate. Democrația nu este numai fragilă, putând fi întoarsă oricând spre iliberalism – vezi câteva cazuri în Europa – sau chiar spre dictatură, ci și foarte scumpă. Ăsta este prețul pentru a avea o reprezentare corectă, echitabilă și uniform distribuită în toate straturile sociale. Așa o fi? Nu, nu este. În realitate banii, care sunt mult mai mulți, fiindcă sumei de mai sus i se adaugă într-un mod netransparent și mii de donații, se duc țintit pe anumite categorii sociale.
În zona celor cu educație precară este bătaia peștelui. În afara unei mari majorități din aparatul bugetar, care știe foarte bine de unde vin salariile și nu mai trebuie convins, bătălia pentru consolidarea a ceea ce politicienii numesc „bazin electoral” se dă în straturile sociale cel mai puțin informate, formate din milioane de naivi gata să creadă pe oricine le promite sau chiar dă ceva în plus. De regulă, alegătorii mai educați decid mai târziu și sunt influențați doar de marile dezvăluiri, scandalurile cu ecou național. Ei se uită mai atent la cine și ce spune și știu – mai ales pe plan local – cine pe cine finanțează și de ce, astfel că grosul campaniei dusă de către partide nu li se adresează lor.
Autoritatea Electorală Permanentă (AEP) și câteva ONG-uri realizează rapoarte publice despre cheltuirea banilor de către partide, inclusiv în campaniile electorale. Totuși nimeni, niciodată, nu a putut dovedi cu acte în regulă circuitul complet al banilor: câți, cum, de unde au venit și pe ce s-au dus. De ce? Fiindcă grosul cheltuielilor de campanie nu este constituit, cum s-ar putea crede, din costurile materialelor, afișajului și publicității plătite, ci din onorariile firmelor de consultanță. Cele străine cer zeci de milioane de euro, cele autohtone sunt mai modeste, dar și cifrele lor depășesc oricum șase zerouri. Sunt cheltuieli la fel de opace precum donațiile. Sume enorme sunt trecute fictiv în acte, la înțelegere cu beneficiarul în schimbul reîntoarcerii la negru a unei părți din totalurile negociate.
Prin prisma celor de mai sus, se poate înțelege mult mai ușor de ce Legea combaterii evaziunii a trecut în Parlament pe repede înainte și apoi a fost promulgată imediat de președintele Iohannis, fără să o retrimită în legislativ pentru corecturi. Contestatarii acestui act normativ spun că legea este mai degrabă o invitație la evaziune. După primul milion furat restul banilor vin mult mai ușor, prin investiții succesive. Așadar, returnarea prejudiciului estimat de ANAF, inclusiv amenda de 15% în plus, devine o glumă pentru miile de super-bugetari și afaceriști abonați la contractele cu statul care nu pot justifica averi enorme. Iar în campanie, pentru prezervarea acestui statut de către beneficiarii săi, este nevoie de sume mult mai mari decât cele alocate de bietul buget ciuruit de furturi și cârpit cu împrumuturi uriașe.
Cum un raport de țară publicat recent de americani arată că suntem într-un deficit crunt de democrație, la loc de frunte pe lista neagră fiind justiția, înțelegem și mai bine ce se pregătește: o campanie deșănțată, cu zeci de milioane de proveniență dubioasă aruncate pe fereastră fără ca cineva să poată controla eficient circuitul. Donațiile cu dedicație, „îți dau acum, îmi dai înapoi după ce ajungi în funcție”, nu vor ieși în veci la lumină. Și dacă vor ieși, fiindcă mass-media se concentrează pe subiectele prea evidente pentru a putea fi negate, justiția specializată în amânări succesive până la prescriere, le va trece cu vederea. Și ANAF, după ce-și va încasa comisionul, la fel. Cu ce efecte? Corupția endemică și incompetența vor fi consacrate definitiv drept culturi instituționale.
