O grevă care nu dovedește nimic. Așa putem aprecia, parafrazându-l pe scriitorul Anton Holban (1902 – 1937), acțiunea sindicală a poștașilor care a pâlpâit doar câteva zile. Faptul că în urma protestului s-a obținut o creștere a salariilor cu vreo 350 de lei în două tranșe este total nesemnificativ dacă privim cu pragmatism și obiectivitate la necesitățile acestui copil vitreg al guvernului, frate aproape geamăn cu CFR. Încremenită în timp și spațiu, Poșta Română este astăzi asemenea unei gângănii răsturnate pe spate care, deși nu are nicio șansă să-și modifice poziția, mișcă alandala din piciorușe doar în scopul de a arăta lumii că încă e vie și are un anumit potențial. Sau, folosind un alt domeniu de comparație, instituția amintită este pe piața coletăriei și a corespondenței exact ca echipa Dinamo la fotbal: nume mare, dar codașă în clasament datorită unui management de doi bani. Companiile private care iau azi fața Poștei Române sunt, folosind termenul de comparație din fotbal, un fel de FCSB, CFR Cluj sau Rapid adică echipe la care doar performanța a fost și este pe primul loc. Din păcate, după 1989, instituția de care vorbim azi nu a reprezentat pentru incompetenții politruci aflați la butoane, decât un eficient agent electoral prin care mesajele lor directe sau subliminale pot ajunge la electoratul captiv, recte pensionarii. Din acest motiv Poșta nu a sucombat, din când în când guvernanții aplicându-i palide tratamente de resuscitare. Captivi în sistem sunt și salariații Companiei care s-au dovedit a fi o masă extrem de docilă și manevrabilă pentru diriguitori. Astfel, în momentele în care aceștia încercau să-și arate nemulțumirea, guvernanții le puneau în față covorașul zburător către șomaj pe care scria cinic și cu majuscule că există multe alte alternative, piața de profil din România fiind bătucită de firme de curierat. În aceste condiții, cu lideri de sindicat vânduți sau mai exact cumpărați cu trei lei de către autorități, oamenii din companie chiar nu aveau altă perspectivă decât să muncească pe salariul minim, în condiții de infrastructură demne de anii 90 sau poate și mai vechi, fără răzvrătiri, fără proteste. Că dacă era vorba de greva polițiștilor, a celor din sănătate, învățământ sau altele din sisteme „neîncălecate” de către guvernanți, rezultatele ar fi fost cu totul altele, nu numai o firimitură la salariu în valoare de 350 de lei. S-ar fi renovat sediile, s-ar fi înlocuit abacele sau ar fi fost achiziționate aspiratoare performante pentru îndepărtarea prafului depus peste o instituție care contează doar uneori și doar ca agent electoral pentru cei care stau în jilțurile pufoase datorită prostiei noastre. Din păcate, restructurarea acestui mamut cu picioare de lut nu prea se întrevede în viitorul apropiat deși ar fi cel mai necesar și sănătos tratament pentru menținerea lui în viață. În aceeași situație se află și compania feroviară cea ai cărei angajați erau numiți, datorită rigorii, disciplinei, profesionalismului, și eficienței, a doua armată a țării. Că azi nu mai avem nici prima armată, e altă gâscă în altă traistă. Una peste alta, așa cum sugeram din titlu, angajații Poștei Române nu au obținut decât praful de pe tobă în urma acestui protest. Sau, mai plastic spus, praful de pe tolbă! Cinismul autorităților de a-i liniști cu o firimitură mi se pare de-a dreptul disprețuitor nu numai pentru angajații poștei ci și pentru noi, cetățenii. Că dacă se băgau niște bani pentru dezvoltarea și modernizarea companiei, cu siguranță am fi avut și noi, beneficiarii acestei extrem de importante instituții, oarece avantaje în sensul că scrisoarea ajungea cu două zile mai repede la destinație sau că timpul de stat la ghișeu pentru expedierea unui colet nu ar mai fi fost de 30 de minute ci poate de 5 sau 10 minute. Cât privește partea salarială, mi s-ar fi părut normal că lefurile oamenilor din sistem să fie comparabile cu cele ale angajaților din primării, consilii județene sau alte instituții ale statului, ba chiar mai mari dacă în afară de apă, paie și bătaie, văcuța de muls numită Poșta Română ar fi primit din când în când și câte un braț de fân. Din păcate grăjdarii, ocupați și preocupați doar cu mulsul, uită sau se fac că uită de furaje. Iar când își aduc aminte, suplimentează rația cu două trei paie. Sau cu 350 de lei…
