„Măi, Adriane, ce blestem o fi pe poporul ăsta de a ajuns până la urmă să aleagă între doi foşti comunişti?“. Este celebra replică a lui Traian Băsescu adresată lui Adrian Năstase la finalul ultimei confruntări televizate de dinaintea turului doi al alegerilor prezidențiale din 2004. Ulterior, poporul a avut de ales între același comunist, informator dovedit al fostei Securități, și fiul unui general de Securitate. Apoi a venit democrația și românii au ales bucuroși un sas aparent curat din punct de vedere al presupuselor legături cu fostul regim, deși știau – sau poate tocmai de aceea – că el se va așeza supus în siajul Germaniei și al Austriei. Amarnică alegere, austriecii pe care i-a slujit zece ani cu devotament îl țin acum la ușa Europei, cu cinismul vechiului imperiu care i-a tratat mereu pe români ca paria, națiune tolerată.
Potrivit unei cercetări recente, unul din trei români crede că Traian Băsescu este cel mai bun președinte pe care l-a avut România până acum, dar tot câte unul dintre ceilalți doi din trei crede că a fost cel mai rău. Îl urmează Emil Constantinescu (24% bun și foarte bun), Klaus Iohannis (20% bun și foarte bun) și Ion Iliescu (18% bun și foarte bun). Întrebați invers, care este cel mai rău, mai mult de jumătate dintre respondenți l-au indicat pe președintele în funcție. Neintrarea în Schengen, eșecul crunt al reformei în învățământ pe care și-a asumat-o, guvernele foarte slabe pe care le-a validat și garantat, absențele îndelungate din viața publică și lipsa de implicare în evenimentele de interes din țară l-au făcut cel mai detestat președinte din istoria recentă. Același studiu arată că românii și-ar dori de data aceasta un președinte jucător.
Dar cine? Fiindcă, în loc să evoluăm spre mai bine ne trezim acum, prin forța împrejurărilor, într-o situație și mai dificilă: cel mai probabil vom avea de ales între unul care nu-și găsește diploma de bacalaureat și unul pe care presa l-a dovedit ca fiind nu numai plagiator ci și cu o carieră militară îndoielnică. Adică, mai pe românește, doi impostori. Combinația dintre PSD și PNL la alegerile europarlamentare nu este decât o înțelegere, astfel încât amândoi să iasă bine și să amâne un verdict pentru la toamnă. Fără liste comune, PNL ar fi căzut sub 20%, iar militarul protejat și dorit ca urmaș de către președinte ar fi trebuit să zboare din politică. Idem și pentru actualul premier, fără una dintre cele două funcții vizate – premier sau președinte – îl așteaptă, în cel mai bun caz, vreo ambasadă îndepărtată din lumea a treia.
Listele comune mai au și scopul de a minimiza pericolul de radicalizare a electoratului, gata să treacă în taberele numai aparent divergente a lui Simion și Șoșoacă. De aceea, rezultatele cercetărilor sociologice recente nu mă surprind. Este evident că majoritatea românilor își doresc un președinte mult mai activ, atât pe plan intern cât și, mai ales, internațional. Informațiile circulă azi instantaneu și cetățenii văd în fiecare zi cum liderii vecinilor, ungurul Orban sau polonezul Tusk de pildă, până și bulgarul Denkov, lasă la o parte faptul că au orientări politice complet diferite și se bat ca leii când vine vorba despre interesele țărilor lor.
Cei trei citați sunt premieri nu președinți, dar asta nu schimbă datele problemei. Nu este vina străinilor că noi am rămas într-un sistem de tip struțo-cămilă, în care nici președintele nici premierul nu au puteri depline, conceput în beneficiul lui Iliescu și rămas așa mai mult din indolența politicienilor decât fiindcă ar fi eficient în atât de necesarul balans al puterilor în stat. Cum nici Geoană, care conduce în sondaje, un yesman al americanilor, moale și fără program, nu s-a dovedit a fi vreo lumină, lehamitea populară cu privire la apropiatele alegeri este cu totul explicabilă.
