„Istoria este plină de date importante. Dar parcă toate pălesc în fața datei de 25 octombrie (…)”. Așa și-a început discursul președinta CJ Botoșani, Doina Federovici, la Ziua Armatei. Trecem, cu un hohot de râs, peste ideea că date, pentru doamna, înseamnă doar cele din calendar și ascultăm mai departe un discurs într-o limbă de lemn perfectă, în care armata e numită „ea”, iar pentru importanța armatei e adusă în discuție situația internațională, „vremurile astea crunte, cu atâtea și atâtea războaie”, iar la final sunt invitați în față niște copii care „nu merită să stea în spatele soldaților” și „dacă ar sta în față, ar fi super”.
Aceste ultime cuvinte au fost rostite vorbind liber, restul a fost citit de pe foi, după cum ne-a obișnuit șefa PSD, pentru care vorbitul liber e mai complicat, ca pentru mulți politicieni, dealtfel.
Cum spuneam, trecem peste faptul că datele istorice sunt confundate cu datele din calendar, aici putem doar să râdem. Armata evident că nu este „ea”, să ne bucurăm că nu a folosit „dânsa”, totuși. Iar vremurile crunte, cu atâtea războaie sunt, de fapt, cel puțin în Europa, dar și în lume, cele mai lungi perioade de pace și prosperitate din istoria omenirii. În afară de războiul de cotropire al Rusiei în Ucraina, care a început în 2014, dar a izbucnit pe deplin anul trecut, am avut conflicte locale, cel mult regionale, niciunul în Europa, cu excepția episodului Iugoslavia.
Cât despre copii, fix în spatele soldaților trebuie să stea, și la război și în viața reală, nu e nevoie să-i amestecăm în chestiile astea și să îi învățăm de mici cu discursuri fade și inutile.
Că asta e de fapt problema. Nu am mai stat să îi ascult pe ceilalți vorbitori, probabil au citit și ei, mai bine sau mai rău, de pe foile din față, niște chestii asemănătoare. Manifestări făcute ca să fie bifate pe agendă, să mai facă niște șefi băi de mulțime și atât.
Nu rămâne nimic, doar niște discursuri false, pline de inepții, pentru care se face mobilizare, șefi de instituții, soldați, elevi, reprezentanți ai partidelor, autorități etc. Îmi aduce aminte asta de copilărie, vremi demult trecute, când trebuia să vin cu cravata de pionier, apoi cu uniforma de licean sau ca un student îmbrăcat și tuns decent, mi se trântea un tablou cu „ tovarășu” în brațe sau vreun panou ceva, mergeam pe stadion sau prin centru și trebuia să stau în frig sau în ploaie ore întregi. Că asta era singura chestie pe care nu o putea controla Ceaușescu, vremea. Și stăteam acolo ascultând tone de discursuri imbecile, care nu m-au făcut să îmi iubesc țara mai tare, nici să înțeleg cum e cu patriotismul, nici să cred că românii sunt mai speciali decât de restul lumii.
Mai toate adunările astea de azi, unde sunt fugăriți bugetari ca să fie și ceva public, încep să semene. Să aibă același scenariu, mai puțin tablouri și pancarte, dar nu mai e mult, că vine campania electorală.
Știu, evident, că nu Doina Federovici își scrie discursurile, are oameni care fac asta, iar ea pur și simplu nu are cunoștințele și instrucția necesare pentru a detecta greșelile sau inadvertențele. Nu e un caz singular, e ceva obișnuit, din păcate. Iar respectivii consilieri sunt probabil neamuri sau cadre de partid cărora le-au găsit părinții niște slujbe bine plătite. Știu și că e posibil să fii obosit, să ai trac (că nu e chiar simplu de vorbit în public), să ai alte probleme pe cap.
Dar există soluția să nu participi. Sau să taci, să zici, eventual, două vorbe și gata. Însă asta nu se poate, politicianul român se pricepe la toate, are păreri foarte clare despre orice și poate face orice. Iar președinta CJ e exemplul clasic, e omniprezentă, e acolo la orice manifestare – unde nu e ceva nasol, gen incendii, morți prin maternitate sau avarii majore la rețeaua de apă, la astea se ascunde în birou – face tone de poze ( nu ea, fotograful personal, plătit din banii CJ), apoi le pune pe rețele sociale, că e într-o campanie electorală continuă.
Și s-a transformat în fixație obiceiul acesta. Apare undeva, citește un discurs anost, stă un pic cât să facă pozele și pleacă la altă chestie asemănătoare. Când pur și simplu nu se întâmplă nimic prin județ, face o poză cu un copil, cu un buchet de flori, ceva, și postează repede poza însoțită de o cugetare din puțul gândirii, de genul „zâmbește vieții și viața îți va zâmbi înapoi”.
Probabil avem de-a face cu un soi de febră a rețelelor sociale, că nu mai poate fi vorba de campanie, dacă va candida pentru un nou mandat, nu văd cine o poate învinge la alegeri pe Doina Federovici. A venit la CJ după un coleg pesedist care nu a făcut absolut nimic, a folosit însă planurile și proiectele găsite, le-a dus la capăt, a profitat de conexiunile ei politice și a adus și niște bani de investiții. Târziu, cu 20 de ani mai târziu, dar după ce ți-ai rupt mașina atâta timp pe drumuri, când dai de asfalt ești bucuros, uiți.
Că, în fond, banii de investiții tot la bani trag. S-au rezolvat zonele mai bogate întâi, iar noi am rămas la urmă, asta e. De drumuri asfaltate recent se mai povestește prin Botoșani, Vaslui, Ialomița, Teleorman și cam atât. Culmea, toate fiefuri PSD, conduse de pesediști, dar care au primit și primesc cei mai puțini bani pentru dezvoltare de la guvern. Că dacă tot votează lumea PSD, ce rost are să mai dai și bani. Faci niște serbări, șefii vorbesc pe scenă și treaba merge.
Ce mă enervează pe mine e că manifestările astea au și un efect pervers, i-aș spune afirmarea autorității dominante. Nu mai știu cine povestea, un om de afaceri sau un scriitor, că a fost chemat la deschiderea anului școlar. În urma miștoului făcut în presă, că la deschiderea anului școlar le vorbesc elevilor niște oameni care au terminat cu greu o facultate de tablă ondulată și aia abia după ce au intrat în politică, nu mai știu ce guvern a hotărât ca la deschidere să fie chemate și niște personalități autentice ale urbei respective (între timp s-a renunțat la acest obicei dăunător).
Și a început omul nostru să vorbească, să le povestească elevilor ce și cum, un discurs destul de interesant. Însă elevii nu i-au acordat absolut nici o atenție, discutau în continuare între ei, nederanjați de cuvintele respectivului. După ce a terminat invitatul special, mai repede decât planificase și cam dezamăgit, a început să cuvânte un politician, chiar Doina Federovici, dacă îmi aduc bine aminte, pe atunci parlamentar.
Iar în curtea liceului s-a făcut brusc liniște absolută, fără intervenția cuiva. Nu îi interesa pe elevi discursul respectiv, nu erau atenți absolut deloc. Pur și simplu au făcut liniște în stil românesc, pentru că „vorbește șefu”.
Iar aici asemănarea cu comunismul este la milimetru. Și eu și colegii mei de pe vremuri stăteam și ascultam discursuri cretine, dar în liniște. Ca să nu avem „probleme”. Recunoșteam autoritatea, deși nu o respectam absolut deloc. Nu de respect era vorba, ci de teamă.
Că nu degeaba proverbul acela cu capul plecat, sabia nu-l taie e românesc. Așa că asistăm azi la același scenariu, oameni care ascultă absolut serios discursuri la care ar trebui să râzi în hohote , dacă ai o minimă capacitate de înțelegere. Pentru că vorbește șeful și nu vrem probleme.
Și pentru că e mult mai greu de scos comunismul din oameni, decât oamenii din comunism.
