Se spune că un conflict militar de amploare scoate ceea ce-i mai rău din oamenii care se luptă, și nu doar din soldați. Iar asta se întâmplă dintotdeauna. Chiar și în prezent, când credeam că ne-am civilizat și am învățat câte ceva din istoria celor două conflagrații mondiale ale secolului trecut, în pofida abundenței de informații și relatări, războiul ruso – ucrainean pare să crească în intensitate de la o zi la alta. Am aflat cu toții, stupefiați, despre nenumăratele crime de război săvârșite de ruși în Ucraina: bombardamente asupra clădirilor și infrastructurii civile, asasinate, mutilări, violuri, torturi, răpiri de copii, deportări în masă. Este cu neputință de înțeles pentru o minte normală de ce fac astfel de ticăloșii bestiile – diferite de mercenarii Wagner adunați din pușcării – cu chipuri de oameni tineri, trimise de stăpânul lor, Putin, ca să-i cucerească țara vecină.
În compensație, fără de care n-ar exista echilibrul în natură, atât cât mai există, războiul de la vecini scoate și ce-i mai bun din cu totul altfel oameni. Iar aceștia nu sunt doar soldații eroi care își apără țara, nici doar medicii curajoși, salvatori de vieți, ci și civili cam din toate țările lumii, oameni obișnuiți, care, ca ziariști relatează de pe front, învingându-și frica de obuze și gloanțe, mai nou de drone ucigașe. Sau activiștii care organizează campanii prin care strâng fonduri de la toți cei care doresc să contribuie, pentru a le transforma în lucruri necesare refugiaților pe care, ignorând primejdiile, le duc acolo unde este cea mai mare nevoie de ele. Uneori le fac cu succes pe amândouă.
Un astfel de tânăr, Radu Hossu, a apărut ca de nicăieri la noi, în România, la Brașov. Millenial prin naștere, la fel ca atâția alții, stăpânind tehnologia, pentru că s-a născut și a crescut cu ea, a devenit, așa cum spune, consultant politic al USR, unul eficient, dacă ar fi să ținem seama că a contribuit la câștigarea alegerilor locale care l-au adus ca primar pe Allen Coliban, challanger căruia nu i se prea dădeau mari șanse în fața lui fostului primar George Scripcaru, ce părea de neclintit după patru mandate consecutive.
Însă consider că este lipsit de importanță ce a făcut Radu până la această vârstă: dacă fumează și înjură, dacă a terminat sau nu facultatea de științe politice, sau dacă s-a înscris sau nu pe traiectoria, de regulă descendentă, a tinerilor neliniștiți ce au ales să rămână totuși în țara în care s-au născut, rezistând tentației raiului, cu porțile larg deschise, numit Occident.
Impresionat, așa cum au fost cei mai mulți dintre noi, în urmă cu mai bine de un an și jumătate, de când rușii lui Putin au năvălit iar în Ucraina, a pornit pe Facebook un serial, pe care și el și noi l-am fi vrut cât mai scurt ca durată, cel al Rezumatului de Noapte: aduna, din surse publice internaționale serioase, și sintetiza cele mai importante informații de pe frontul de la vecini, terminate invariabil cu: Slava Ukraina. N-a fost nimic eroic în asta, existau deja mulți alții care făceau același lucru. Numai că rezumatele lui au convins tot mai multă lume. Mii și apoi zeci de mii de urmăritori își începeau ziua citind despre isprăvile unui prieten de-al său, cu care s-a găsit pe aceeași rețea de socializare, militar ucrainean, dar etnic român. Din acel moment, rezumatele nocturne au căpătat altă turnură, nu mai erau doar compilații de știri bine puse cap la cap, pentru că aveau la celălalt capăt o persoană cât se poate de vie și de implicată în apărarea țării sale.
Restul a venit aproape de la sine. Prietenul româno – ucrainean l-a rugat să-i procure câte ceva, mărunțișuri imposibil de găsit în zonele de război. La rândul său, Radu a cerut sprijin celor ce-l urmăreau. Și atunci a început marea lui aventură: donațiile au început să curgă și a strâns cu mult mai mulți bani decât a sperat. A fost probabil cea mai mare campanie de donații pe persoană fizică ce a avut loc vreodată în România. După ce a obținut o acreditare de presă, într-un amestec de inconștiență și vitejie, a plecat în Ucraina, în zona de conflict, ca să ducă ceea ce adunase. De atunci, Radu a călătorit de mai multe ori în țara vecină cu noi la est. A transformat peste jumătate de milion de euro adunați doar din donațiile făcute de cei ce-l urmăreau, în alimente, veste de protecție de kevlar, binocluri și drone de cercetare, generatoare electrice, jeepuri reconvertite în vehicule de recunoaștere, ambulanțe, o mașină de pompieri, ba chiar și hrană pentru câinii și pisicile abandonate de refugiați. Proiectul său de suflet rămâne un spital ambulant blindat (din poze seamănă cu camioanele din filmele cu Mad Max), pe care l-a numit Oleg Gubal, în memoria unui brav prieten soldat, răpus de ruși. Oleg l-a însoțit pe front asemenea, spune Radu, unui înger păzitor. Pe tot ceea ce a dus ucrainenilor, pe cutii, pe vehicule, pe pachete, fie ele și mărunte, a avut grijă să picteze, îngemănând ingenios și drapelele celor două țări, o inimă și o pereche de mâini prietene, pentru ca să completeze mesajul scris în română și ucraineană: Din partea românilor, cu dragoste.
Pentru asta, a înfruntat moartea ce l-a căutat cu gloanțe, obuze și rachete, când s-a apropiat prea mult de liniile de contact. A salvat oameni, luându-i din calea tăvălugului blindat rus, a trăit și a suferit în tranșee ca un adevărat soldat, deși nimeni nu i-a pretins asta. Vestea despre faptele lui a ajuns și la Zelensky care i-a acordat, recunoscător, o medalie. Este singurul român obișnuit (cu excepția a doi oficiali din guvern, medaliați formal și mai puțin pentru merite personale) care fost astfel onorat. Poate chiar mai prețios decât medalia, este un steag ucrainean, pe care a adunat semnăturile soldaților pe care i-a cunoscut pe front, inclusiv al regretatului Oleg Gubal. Steag pe care, la un moment dat, l-a scos la licitație, tot pentru a strânge bani pentru ajutoare. (Licitația a câștigat-o un om cu suflet mare care a dorit să rămână anonim iar Radu să păstreze steagul). După fiecare incursiune în Ucraina cea asediată, pe aceeași rețea de socializare, ne-a transmis tuturor, împreună cu fotografiile care fac fiecare câte o mie de cuvinte, și mulțumirile fierbinți ale celor ajutați din donațiile românilor.
Este imposibil de spus pentru câți ucraineni ajutoarele duse de Radu au făcut diferența între viață și moarte, însă e absolut sigur că numele lui, ca purtător al drapelului tricolor al României, și-l vor aminti toți, întotdeauna.
Este o imensă diferență între acest tânăr și eroii demagogi de fațadă, de soiul șoșoacelor, simionilor, ciolacilor ori ciucilor și acoliților lor. Unii dintre ei l-au amenințat și jignit, poate și pentru că astfel de personaje nu vor putea în veci să facă măcar o fracție din ceea ce a făcut Radu, deoarece sunt impostori lipsiți de scrupule, de al căror blestem și sămânță nu mai putem scăpa.
Evident, toate astea l-au epuizat și, după ce-și va mai trage sufletul, se pare că se pregătește de alte bătălii, în campaniile electorale de anul viitor. M-ar bucura mult ca Radu Hossu să-și găsească un loc pe listele parlamentare ale USR, unul eligibil, desigur. A dovedit deja, cu vârf și îndesat, că este capabil de empatie profundă pentru semenii săi, că poate le câștigă încrederea. Mai mult, s-a dovedit capabil să mobilizeze mulțimi mari pentru un scop pe care l-a dus la bun sfârșit, săvârșind lucruri extraordinare, aparent imposibile pentru cei mai mulți, în mod creativ și curajos. Poate ar fi începutul unei altfel de generații de politicieni, cea pe care o așteptăm de peste trei decenii.
Pe mine, la fel ca pe mulți alții, m-a făcut să mă simt mândru că sunt român. Că alte motive n-ar prea mai fi.
