Când am călătorit în vest, ardeam de nerăbdare să văd orașele capitaliste. N-am văzut mare lucru nici măcar din sate. Îmi doresc și eu să pot merge de la Botoșani la București fără să traversez vreun sat, așa cum e în vest. Cam mare visul, în condițiile în care, de pildă, de la Botoșani la Suceava călătorești mai mult prin localități decât pe câmp, cu consecințele de rigoare. Te târăști cu 50 de kilometri la oră, că așa prevede legea când e vorba de circulat prin localitate. Centurile ocolitoare sunt glume tâmpite în România. Cum se construiește o centură, cum se găsesc băieții deștepți care să planteze pe marginea ei depozite sau chiar cartiere rezidențiale, că de aia sunt șmecheri și e păcat să se tragă asfalt la marginea localității și să nu se folosească. Rețeaua de drumuri e încă tributară perioadei comuniste, când în cea mai bogată, cea mai frumoasă țară din lume parcimonia era cuvântul de ordine când venea vorba de grija pentru populație. Drumurile comuniste trebuiau să conecteze localitățile, nu să le ocolească. În mod evident nu o să scăpăm niciodată de drumuri cu pretenții europene sau naționale care trec prin mijlocul orașelor și satelor, nu pe la margine. Nu se vrea, nu se dorește și nici nu e cum.
Pentru o țară cu o infrastructură rutieră vraiște cum este România, singura alternativă viabilă este transportul pe calea ferată. Practic, nu există altă soluție. Transportul feroviar ar putea să dreneze o parte din traficul greu care distruge drumurile, dar mai ales pe cel de călători. Nu există sfârșit de săptămână fără știri despre aglomerația de pe Valea Prahovei, cu mașinile ce se întind pe zeci de kilometri. Când vezi așa ceva te întrebi de ce oamenii ăia nu folosesc trenul. Exact asta s-a întrebat un amic din Franța. După ce a călătorit cu trenul în România a ajuns la o concluzie foarte tristă. Prefer să stau blocat în trafic în mașina mea decât să călătoresc cu așa ceva. „Așa ceva…” Omul lucrează în Paris, dar locuiește la vreo două sute cincizeci de kilometri distanță. Face naveta cu trenul, TGV… Jumătate de oră de acasă până la locul de muncă. De cât timp ai nevoie să parcurgi distanța asta în România?
Trenul e singura alternativă civilizată la mizeria de trafic de pe drumurile naționale, dar rețeaua feroviară arată mai rău decât cea rutieră. Din decembrie până acum nu s-a investit mare lucru în căi ferate sau material rulant, astfel încât trenurile se deplasează cu viteza melcului. Uneori e suficient ca mecanicul să accelereze pentru ca vagoanele să sară de pe șine. S-a furat pe rupte și ce s-a investit s-a investit pe hârtie. Achizițiile s-au făcut după ureche, având în vedere ce avea prin magazie furnizorul, nu nevoile reale ale CFR. Astfel, șmecheri de sistem de teapa lui Necolaiciuc au cumpărat costume de scafandru, centuri de siguranță, trandafiri (de pus printre șine, probabil), insecticide și erbicide, calendare și multe alte lucruri scumpe, dar de niciun folos pentru companie. Și ca totul să fie minunat, Necolaiciuc a scăpat și de închisoare datorită prescripției speciale. Nu e singurul, de altfel…
Șmecherii sifonează banii, noi rămânem cu o infrastructură feroviară de tot rahatul. Trenurile deraiază într-o veselie, mai ceva ca tramvaiele din Botoșani în vremuri nu demult apuse. În vagoane condițiile sunt sub orice critică, iar întârzierile sunt la ordinea zilei și capabile să pericliteze orice orar. Recent câțiva de profesori din Pașcani au ratat examenul de titularizare pentru că nu au ajuns la timp. „Doar” șaptezeci de minute întârziere. Nu mare lucru, doar e România, bine că trenul a ajuns cu bine la destinație, n-a rămas în câmp și nici nu a sărit de pe șine. Bine că n-a murit nimeni…
Avem nevoie de transport feroviar. Avem nevoie de investiții și măsuri ferme, nu tâmpenii de genul propunerilor legislative care doreau ca toate autotrenurile care tranzitează țara să fie urcate în vagoane. Din păcate, în loc de toate acestea avem conducătorii pe care-i avem. Și din cauza lor nu mai avem niciun viitor, nici pe drum, nici pe cale ferată, nici măcar în visele noastre. O alternativă civilizată distrusă fără drept de apel.
