O bună bucată de vreme, lumea mă știa de Ionică. Ionică frizerul. Dar vremurile s-au schimbat și, normal, m-am schimbat și eu. Acum sunt … Johnny. Johnny hair stylistul! Ceva gen … Bond. James Bond! Din păcate, treaba pe care o fac a rămas la fel. Nu s-a schimbat cu nimic. Tund și rad. Rad lumea de parale, că deh! Look-ul fin, look-ul subțire, cu cheltuială se ține. Din păcate, fac față tot mai greu concurenței. Care e uriașă de când s-a reorganizat ANAF-ul! Pentru că ăștia sunt trei în unul, frate. După ce te-au vizitat rămâi ras, tuns și frezat de tot! Inițial am vrut și eu să intru la ANAF să mă angajez acolo, dar la concurs am fost luat la … mustață! Să mor, nu alta ! Tocmai mă plângeam de ghinionul ăsta când mă bate pe umăr un amic și începe cu niște bărbi la mine, că dacă spumuiesc cum trebuie, îmi rezolvă problema. Cum nu sunt chiar fraierică, l-am ignorat pe om, pentru că era evident că m-am … ras pe bot de postul cu pricina. Drept urmare, m-am pus pe treabă și totul a început să meargă … brici! Am clienți de toate categoriile, chiar dacă îi servesc după cum îmi vine mie pe … chelie. Luna trecută, de exemplu, l-am … ras pe domnul Videanu. M-a mirat faptul că pentru prima dată, a vrut … pierdut și nu cu … bordură! Tot luna trecută a venit unul din ăia. Din ăia care … știți voi… LGBT, adică vrea drepturi egale cu … femeile de sex opus. Minoritar sexual, cum se mai spune. Când l-am auzit că vrea doar puțin pe la spate, am amuțit! Auzi ce tupeu! Da’ ce, eu sunt din ăia? M-am scuzat politicos că am o programare însă el s-a supărat și … mi-a întors spatele! Dar știți cum e pe lumea asta: dacă scapi de dracu, dai de taică-său! Imediat ce bărbatul (sau poate, femeia, cine mai poate ști!) a dispărut în … dosul străzii, a intrat o cucoană, cu un coc înalt de aproape un metru. Se așază tacticoasă pe scaun și îmi șoptește complice : „Sus, în vârf, vreau să mi-l faci un pic mai creț iar jos… lins…” „Stimată doamnă, nu permit!” – mă îmbățoșez eu. „Chiar credeți că eu sunt … și din ăia ?” Mai mult nervoasă decât mirată, doamna s-a ridicat brusc de pe scaun, cocul i s-a desfăcut cu totul până aproape de pământ, sărmana femeie plecând cu … coada între picioare. Clientul următor n-a fost nici el unul normal. Un vestit infractor, dat în urmărire generală! Dârdâind din toate încheieturile, l-am întrebat – folosind cea mai mieroasă voce – dacă să-l tund cu …codiță. „Ceeee?” – a urlat el. „Nici să nu te gândești că vreau codiță! Pierdut! Așa vreau!” Și pierdut l-am făcut, asigurându-i ieșirea pe la spate! Săptămâna trecută, altă dandana. Mă sună Fifi, vecina mea proaspăt întoarsă din Franța și mă întreabă când poate veni să-i aranjez bretonul. „Chiar acum !” – îi spun eu, gândindu-mă că mai mult de un sfert de oră nu o să-mi ia treaba asta. Ei aș! Eroare totală! Pentru că bretonul lui Fifi avea un păr sârmos, mare, des și negru așa cum au francezii adevărați din Bretagne. Numai că strămoșii bretonului lui Fifi erau din Mozambic, Nguen Mbamba (aşa îl cheamă) fiind foarte mândru că a ajuns să-i aibă drept strămoși și pe … Napoleon, Voltaire sau Balzac! Neavând de ales, m-am apucat de treabă, cu un ochi urmărind meciul de fotbal la TV, iar cu celălalt încercând să imprim o linie … europeană căpiței lui Mbamba. Drept urmare, m-am avântat în față și i-am dat un gol din foarfecă de mai mare dragul! Norocul meu a fost că, având claia aia așa mare, am avut cum să … anulez golul fără intervenția VAR-ului, ce-i drept cu prețul unui flacon întreg de fixativ. Cum a doua zi cei doi cetățeni europeni plecau înapoi în Franța, nu am mai apucat să aud înjurăturile birjărești ale lui Fifi şi nici strigătul gutural de luptă al lui Mbamba. Ieri însă, am avut un client de cinci stele! Șeful! Ăla mare. De la județ! Din vorbă-n vorbă, m-a mâncat limba (de parcă aș fi pantofar, nu frizer!) și l-am întrebat ce mai face asistenta sa. Aia frumoasă și înaltă pe care a angajat-o fără concurs imediat ce n-a luat bacul. „Anul trecut avea coc … Săptămâna trecută am văzut-o pe stradă și are … cocă !” Atât mi-a trebuit. „Mă iei în … răspăr, Johnny, care va să zică… ” Și mi-a tras un perdaf ca la carte. Văzând că am comis-o, am încercat să mai dreg câte ceva. „Doamne-ferește șefu`! De … cocă … zic!” – mă mâncă iarăși limba. Ca și cum nu m-ar fi auzit, șeful îmi zise sec și total indiferent: „Johnny, vreau unu!” „Corect. E mai bine decât … gemeni …” Remarca mea ultimă chiar a pus capac discuției noastre profesionale. Nervos, șeful s-a ridicat de pe scaun, a aruncat cât colo prosopul și m-a lăsat efectiv cu foarfeca în aer. După pățania asta însă, am învățat ceva. Îmi schimb atitudinea! N-o să mă mai intereseze viața și … „operele” clienților! Indiferent cum vor dori să fie tunși, eu îi voi face (cu) … periuța!
